Ştefania Oproescu - Oglinda literara

www.oglindaliterara.roREMEMBERDRAGOSTE ÎN VREME DE RĂZBOITelegrama ordona clar: „Luaţi toate măsurilenecesare pentru a caza grupul celor trei elevi-piloţi ce aalcătuit echipajul bombardierului uşor, aterizat în ziua de18 septembrie în spatele gării oraşului. Sumele necesareîntreţinerii lor se vor aloca prin ordinul Ministrului deInterne. Semnat, Gabriel Marinescu”. Prefectul IonStănculescu, colonel, comandantul Regimentului 28Artilerie, întârzie cu privirea încă o vreme pe foaiade hârtie primită de la secretara sa, apoi o ridică spreinginerul Vasilescu, primarul oraşului.- Domnule Vasilescu, vin vremuri grele şi peste noi.Chiar de la cabinetul Ministrului de Interne am primitacum câteva minute această telegramă. Este de aşteptatsă fim „bombardaţi” nu numai de către avioanele polonezecare aterizează lângă oraş, ci şi de către Guvern cu ordinede acest fel. Va trebui să fim pregătiţi să facem faţă,cred eu, unei adevărate avalanşe de refugiaţi… InginerulGheorghe Vasilescu, primarul Râmnicului luă fără niciovorbă telegrama din mâna Prefectului. O citi la rândul săuşi o lăsă pe masă.- Cei trei elevi-piloţi au fost deja cazaţi domnulePrefect. Le-am găsit câte o familie aici în oraş. Într-adevărsunt unele probleme cu alimentele, dar oamenii suntdeschişi, de bună credinţă şi-şi manifestă compasiuneafaţă de polonezi fără ocolişuri. Am vorbit, prin interpretcu cei trei şi mi-au comunicat mulţumirile lor, cu toate căerau foarte amărâţi de tot ceea ce se petrece. Repetaumereu, în poloneză, „am fost trădaţi, am fost trădaţi”!- Ca militar îi înţeleg foarte bine, iar ca politician nupot face altceva decât să-mi fie ruşine de aliaţii Poloniei,francezi şi englezi, care nu schiţează nici un gest deapărare a acestui popor eroic!... Domnule Primar, vreausă colaborăm îndeaproape în aceste momente, sunt sigurcă cei trei nu reprezintă decât vârful aisbergului şi căîn zilele următoare va veni grosul refugiaţilor polonezi.Guvernul nostru, ştiţi, şi-a deschis graniţa de nordpentru a le permite acestora să se refugieze pe teritoriulRomâniei. Suntem obligaţi de legile morale, ale umanităţiişi solidarităţii, dar şi de către autorităţile noastre săacordăm tot sprijinul nostru, refugiaţilor.În zilele următoare spusele prefectului s-auadeverit: sute de refugiaţi polonezi, civili şi militari, sutede maşini, au tranzitat Râmnicul îndreptându-se spreBrăila, Constanţa sau Bucureşti. 1000 de soldaţi polonezi,sosiţi la miezul nopţii de 23 spre 24 septembrie, au fostîncartiruiţi în cazărmile Regimentului 9 Infanterie, civilii ladiferite familii din oraş sau împrejurimi.Celor trei elevi-piloţi polonezi li s-a ordonat decătre responsabilii polonezi să rămână deocamdată acolounde se găseau, la familiile care îi primiseră la stăruinţaprimarului. Pentru o parte din alimentele necesare,plăteau chiar ei o parte din sumă familiilor respective,chiar dacă autorităţile stabiliseră un ajutor clar, financiar,al gazdelor; tinerii polonezi erau însă încă neatinşi degrozăvia războiului şi, cu uşurinţa specifică vârstei,trecuseră peste evenimente, încercând acum să-şi facăşederea la Râmnic cât mai plăcută cu putinţă.- Dacă aţi observat, deschise discuţia Peter, fetele deaici sunt la fel de frumoase ca ale noastre, ba, aş spune că,pe undeva au ceva, un fel de a fi numai al lor, altfel decâtpolonezele. Erau aşezaţi toţi trei la o masă pe verandaumbroasă a casei unde era găzduit cel ce vorbise. Înultimele două seri ieşiseră în oraş şi se plimbaseră toţitrei, înainte şi înapoi pe Strada Mare. Erau puţini refugiaţi,iar din aceştia puţini aveau dorinţa să se plimbe, fiindîncă sub şocul grozăviilor la care fuseseră martori odată cu atacarea Poloniei de către germani, dar mai cuseamă datorită loviturii primite din partea lui Stalin, la 17septembrie. Cei trei tineri piloţi surâdeau râmnicencelor,intrau cu ajutorul celor câteva cuvinte cunoscute în limbafranceză, în vorbă cu ele, iar în această seară trăgeaunădejde chiar, reuşiseră să stabilească asta cu câteva oremai înainte, să se întâlnească cu două fete în cofetăria depe centru, ţinută de un evreu priceput în ale dulciurilor.- Pe aceea cu care am vorbit eu, spuse din nou Peter,o cheamă Mady- Iar pe a mea, Luminiţa, se repezi Vlad, nevrând săPetrache Plopeanurămână mai prejos de prietenul său, ca şi cum deja fatadespre care vorbea îi aparţinea de când lumea!- Mi-aţi mai spus deja de câteva ori, băieţi, numelelor, ce Dumnezeu! Credeţi că, gata, după câteva minutede vorbă, or să vă cadă în braţe? Fiţi realişti!- Eşti invidios pe noi, Cazimir, recunoaşte. Cel numitCazimir, nu mai spuse nimic, doar privirea i se înceţoşă.Ridică paharul pe jumătate cu ţuică şi-l dădu pe gâtdintr-o sorbitură. Iartă-mă, rosti după câteva clipe Peter,ştiu că am spus o prostie şi ştii că nu cred în ce-am zis,dar, vreau să fii mai vesel şi tu… poate că… poate că totuleste bine cu Ludmila, poate că ruşii nu s-au purtat la felca şi nemţii, poate că şi-au dat seama că are sânge derus în vine. Cazimir ştia că Ludmila, fata pe care o lăsaseacasă la Lvov, era fiica unui refugiat rus, iar cu aceştiaruşii nu aveau milă, erau mai răi decât germanii.După amiaza a trecut şi cei trei tineri le aşteptau peMady şi Luminiţa în cofetăria evreului de pe Strada Mare.Cele două fete nu s-au lăsat aşteptate: era palpitant, saucel puţin aşa credeau ele, să cunoască pe altcineva decâtpe aceeaşi băieţi obişnuiţi, de-ai Râmnicului, care nutrecuseră prin aventurile despre care povesteau polonezii.Pentru ele, hrănite cu lecturile din cărţile lui Karl May șiEugene Sue, războiul era o mare şi atractivă aventură încare iubirea era unul dintre ingredientele necesare, iaracum se părea că erau asemenea eroinelor romantice șiîncercau să trăiască totul cu cea mai mare intensitate.Cazimir, după ce dăduse mâna cu ele, prezentându-se,stătea mai la o parte privindu-şi prietenii, dar cu gândultrimis în depărtări, pe câmpurile fumegând ale Poloniei!Fetele nu se sfiiau, intraseră repede în rolurile deeroine de roman şi într-o engleză extrem de elastică,împănată cu cuvinte franceze, româneşti şi poloneze,discutau cu ceilalţi doi tineri. Şi unii şi alţii ştiau însă căorice relaţie închegată acum nu poate să dureze! Ştiaucă ei vor trebui să plece mai departe, pe alte câmpuri deluptă, acolo unde îi vor trimite ordinele comandanţilor şisuflul rece al războiului. Vorbele au fost spuse, ochii s-aupironit în ochi, mâinile s-au strâns în mâini. Şi noaptea atrecut peste ei!***Omul de lângă mine tăcu. Privirea lui se pironiînainte pe drum, fiind atent, parcă numai la comenzilemaşinii. Tăcea şi tăceam şi eu. Mă luase spre Râmnic,unde mergeam de obicei, dar acum în primul rând cuintenţia să rog pe cineva de la o firmă de tractare, sămiremorcheze autoturismul lovit de un tir polonez. Eramhotărât să-i fac polonezului tărăboi mare la Poliţia rutieră,să-l învăţ minte cum trebuie să meargă pe drumurileRomâniei! Tirul plecase să mă aştepte la intrare în Râmnic,iar pe mine mă luase un automobilist oprit întâmplător lalocul accidentului. Accidentul cu tirul polonez, declanşasepovestirea lui despre refugiaţii polonezi şi despre cei treitineri elevi-piloţi, al căror bombardier aterizase forţat laRâmnic în toamna lui 1939.Oare există vreo legătură între acest om şi ceeace mi-a povestit el? Parcă spusele lui se declanşaserăprea repede pentru a fi doar o simplă relatare a unui fapttrecut, despre care citise în vreo revistă! Câteva clipe maitârziu, am avut surpriza să continue:- Eu sunt fiul Mady-ei sau Magdalenei, cum o chemape mama mea…. Tatăl meu a fost acel Peter desprecare v-am povestit! …. A murit, mi-a înţeles întrebareanerostită. A murit în toamna lui 1940 în Bătălia Angliei,când englezii, atacaţi de către Luftwaffe-ul lui Goring,au trimis în luptă toţi piloţii de care dispuneau, britanici,francezi, belgieni…, polonezii au făcut adevărate minunide vitejie pe cerul Angliei!... M-am născut în RâmniculSărat, dar după zece ani mama nu a mai putut suportatăcerea despre tatăl meu şi prin ambasada Polonieis-a interesat de el. După doi ani i-au venit primeleinformaţii…. şi câteva documente. Îmi întinse o fotografiescoasă din buzunarul de la piept: acesta este tatăl meu.Din fotografie privea vesel un tânăr înalt, subţire, cu păruldeschis la culoare, care ţinea sub braţul stâng caschetade pilot. În spatele său pe fuzelajul avionului se vedeascris mare: Mady Ramnic!9067