Ştefania Oproescu - Oglinda literara

AESOTERICAEPreocupări de spiritism la B.P. HaşdeuMirceaColoşencoSpiritismuleste credinţa -prezentă în toatăistoria religiilor– în putereade comunicare(mijlocită printrunmedium) cuspiritele morţilor.Practicaarhaică acomunicării întreoameni vi şi oricespirit al unuidefunct, prin intermediul unui mediumaflat în transa hipnotică, îndeletnicirereligioasă curentă în animism şi magie,era oficiată liber în Egipt, Mesopotania,India, China, America prelocumbiană.În Europa, vechii greci, de pildă,practicau necromanţia, ca artă a invocăriispiritelor morţilor.Pentrumantică/divinaţie(descifrarea necunoscutului prin ghicireatrecutului, prezentului şi viitorului),principalele tipuri sunt: oniromanţia(interpretarea viselor), meteoromanţia(interpretarea fenomenelor atmosferice),dendromanţia (ghicirea viitorului dupăfreamătul pomilor şi foşnetul frunzelor),astromanţia (aspectul şi poziţia astrelor),fiziogromonia (forma şi trăsăturile feţei),chiromanţia (citirea liniilor din palmă)etc. Platon (428-328 î. Hr.), discipolullui Socrate, fondatorul Academiei(desfiinţată de Justinian, în 529 d. Hr.),distingea două forme divinatorii: unasănătoasă (raţională, ştiinţifică) şi altanesănătoasă (extatică, făcută de profeţiîn delir). Totodată, considera inspiraţiapoeţilor de către muze un delir divinatoriu.Mantica / divinaţia, însă, era opractică curentă a vechilor civilizaţiipentru toate categoriile social-politiceeconomice(regi, militari, negustori,ţărani ş.a.) înainte de întreprindereavreunei acţiuni, când erau consultateoracolele. La greci, zeiţa Themis, zeiţaJustiţiei divine şi păstrătoarea legilor şiordinii naturale, sfătuitoarea lui Zeus(în iconografie, reprezentată cu spadă şibalanţă), era considerată întemeietoareaoracolelor. Erau vestite, printre altele,oracolele Delphoi, Dodona, Klaros,Kolophon, Xanthos, ale lui Apollon, darşi cel din Epidaur al lui Asklepios, cafiind tămăduitor. Persoanele oraculare(şamani, pythonisse, auguri, sibylle)sau animale oraculare (oaia, la romani;berbecul, la chinezi; pasărea, la mayaşi)erau supuse extazului divinatoriu, caposedat de zeu ori de demon, în timpulinvocaţiei şi retransmiţător al dorinţeloracestora, şi nu un profet cu darulrevelaţiei.Necromanţia, derivată din ritualurilefunerare arhaice, este subalternă magiei,prezenţa morţilor printre cei vii fiindposibilă sub formă de umbre.Odată cu dispariţia cetăţilorstategreceşti şi a Imperiului Roman,areligiilor politeiste (Constantin şiLicinius, în 323, au acordat libertatea deînchinăciune Bisericii creştine, TeodosiuI a declarat creştinismul religie de statîn 380, iar păgânismul a fost interzisîn 392), a dispărut şi practica oficială anecromanţiei. De altfel, scepticismul faţăde instituţia oraculară apăruse încă dinantichitate. Îl întâlnim în tragedia Helenea lui Euripide, dar şi la alţi reprezentanţide frunte ai culturii greceşti.Mozaismul / iudaismul, prinjurisdicţia lui Moise, şi creştinismul.Interzic practicarea necromanţiei.Totuşi, iudaismul timpuriu a acceptatexistenţa obiectivă a „chemărilor deduhuri” (Leveticul, XX, 6t) ori pe „cei careîntreabă morţii” ( Deuteronomul, XVIII,11), însă, ulterior, le interzice practicilesub ameninţarea pedepsei cu moarteaprin lapidare (Leveticul, XIX, 31; XX,279). Creştinismul se manifestă la felde implacabil, cu menţiunea că sufletelemorţilor se vor întoarce pe pământ dupăce „vor învia” (Pavel, I, Tesaloniceni, IV,13-18).În epoca modernă, practicareainvocării spiritelor morţilor este făcutăîn cadrul unui curent laic, răspândit dela jumătatea secolului trecut, în Americaşi în Europa, introducându-se noţiunilede cod (tehnica transmiterii mesajului),ectoplasmă (emanaţia vizibilă a sufletului)şi mediumitate (calitatea de mediu /extrasensitiv / subiect parapsihologic /persoană cu aptitudini deosebite / PAD/ persoană care trăieşte experienţe detip parapsihologic / persoană în prezenţacăreia pot fi observate fenomenemetapsihice), iar, din secolul al XX-lea,unele asociaţii spiritiste / parapsihice/ paranormale / metapsihice s-auorganizat sub formă de secte / biserici /substitute religioase, element esenţial almişcărilor sincretice, cum este, de pildă,caodaismul, care propagă teza nemuririisufletului, a supravieţuirii lui dupămoartea corpului fizic şi, implicit, teoriareîncarnării în toate mediile sociale.Fondatorul spiritismului moderneste Allan Kardec (1803-1869), aliasHypolite RIvail, medic francez, autorulvolumului Le livre des eprits / Carteaspiritelor, a cărui doctrină s-a extins rapidşi pe alte continente, în Brazilia fiindnumit kardecismo.În România, spiritismul a căpătat omare arie de răspândire, Carmen Sylva,alias Regina Elisabeta de Hohenzollern-Sigmaringen (1843-1916), fiică de spiritistşi autor de cărţi spiritiste, a avut-o dreptmedium, în şedinţele de spiritism pecare le făcea în apartamentele sale de laPalatul Regal din Bucureşti sau la PalatulPeleş din Sinaia, pe Elena Văcărescu.Dar cel mai cunoscut spiritist a fostBogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907),fie în Bucureşti, fie la Câmpina.necontenit într-un orizont mitic : „ Se întoarse cu oforțare supraomenească și începu să facă pluta pe spate.Nu mai avea forță, se gândi că va petrece o viață pefundul oceanului care se pregătea să-l înghită.Se consoladoar cu gândul că poate exista în oceanul acela ciudato scoicăimensă care să-l înghită. Să-l digere, iar apoisă-l să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajungeprin forța destinului la mâna femeii iubite…” La Meleșteutoate străzile duc în iad, iar femeile sunt, cum spuneam,cele care îi conduc pe bărbați către autodistrugere, fărăsă mai reușească a-i scoate din întunericul în care i-aubăgat.Cristian Meleșteu are o imaginație puternică, fărălimite : puricii vorbesc, un bărbat și o femeie fac dragostepe lustra din dormitorul personajului, Nazaret vede pe„ecranul unei sticle de vin ” un film de groază, iar la opartidă de pescuit își face apariția peștișorul de aur. Săfie aceasta o tendință a prozei actuale, din moment cewww.oglindaliterara.rochiar proeminentul Radu Aldulescu își construiește, cuforță și cu răbdare, o mitologie proprie ? Instalarea înfabulos echivalează,pentru personajul lui Meleșteu, cucăderea într-un coșmar nesfârșit.Cristian Meleșteu știe să scrie impecabil și are,într-un grad înalt, proprietatea termenilor, condensatăîn narațiuni inteligente și incitante. El stăpânește foartebine arta de a povesti. Notele definitorii a volumului sunt,în opinia mea, rescrierea ironică a miturilor și tratareatragicului într-un accentuat registru comic. Peste mascatragedieii se pliază bucuria neobișnuită a relatării, așaîncât nu mai deosebim rictusul suferinței de zâmbetulironic. Tragediile devin bufe, comediile sunt amare, cafilmele lui Charlie Chaplin.Cristian Meleșteu posedă un talent literar neobișnuitși ar fi păcat să i se caute nod în papură. Este un nume deținut minte, fiindcă aștept de la el cărți care să rămână.Am mare încredere în viitorul său literar.9069