Ştefania Oproescu - Oglinda literara

Despre ciupelileintelectuale ale luiAndrei PleşuCum i-a ,,buzunărit” filosoful Pleşupe filosofii Sartre şi AdornoDorin Suciu„Bine zice Ecleziastul că toate îşi au vremea lor şi „fiecarelucru de sub ceruri îşi are ceasul său”. Lucrurile nefăcute latimp se răzbună. Recunosc, cu oarecare jenă, că abia recentam citit cartea lui Andrei Pleşu, Minima moralia, deşi a apărutîn 1988, în cele două decenii trecute de atunci a fost reeditatăde două ori şi toată lumea bună a „lecturat-o”. Şi mai rău: amparcurs-o după ce am citit o altă carte, scoasă pe piaţă cu circaun an şi ceva în urmă de editura ART, şi care poartă acelaşi titlu– Minima moralia – dar care aparţine lui Theodor Adorno! Unadintre cele mai importante cărţi ale marelui filosof german,scrisă în exilul său american între 1944 şi 1947, şi apărută înprimă ediţie în 1951.Şi aşa au început să mă chinuiască întrebările: chiar sănu fi ştiut Andrei Pleşu că mai există o carte cu acelaşi titlu? Săfi „picat” pe nume într-o clipă de inspiraţie genială,căci, nu-i aşa, „marile idei se întâlnesc”? Sau să fiştiut, dar să nu-i fi păsat? Să fi considerat scriereaunei cărţi cu acelaşi titlu a unui autor celebru ca peun „challange” - o provocare? Dar atunci de ce nu ascris „Critica raţiunii pure”? Sau, pentru că raţiuneanu poate cunoaşte totul, având în schimb o valoareîn domeniul practic, contingent cu morala, să fiscris eventual „Critica raţiunii practice”... Oare săfi raţionat conform unui silogism: Adorno e filosof- Adorno a scris Minima moralia; eu scriu Minimamoralia, deci şi eu sunt filosof... ?Ca să mă lămuresc, am citit şi recitit carteadlui Pleşu. Ediţia a III-a, apărută la Humanitas în2004. Am început cu coperta I, apoi am întorscartea la coperta a IV-a, cea pe care este redattextul de prezentare. Şi am citit: „Trăim într-oinflaţie barocă a competenţei morale, într-o lumea cărei principală dezordine riscă să fie faptul cătoţi membrii ei se simt moralmente în ordine saucă toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă.L’enfer c’est les autres - părem a concede cutoţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes”.Semnat,Andrei Pleşu.Mărturisesc că am fost puţin mirat. Pentrucă formularea „L’enfer c’est les autres” – Infernulsunt ceilalţi - este una foarte cunoscută. M-aş fiaşteptat deci ca dl Pleşu să fi scris ceva ce genul:„Parafrazându-l pe Jean-Paul Sartre, cu al săuL’enfer c’est les autres etc”. Am început să citescşi am ajuns la pagina a 13-a, de unde era extrasfragmentul prezentării. Aici nedumerirea mea a crescut.Credeam că voi găsi măcar o referire la marele scriitor şi filosoffrancez, cu atât mai mult cu cât traducerea piesei „Huis clos”- „Cu uşile închise” -, în care, spre final, personajul Garcin arecelebra replică: „Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernulsunt Ceilalţi”, a apărut la E.P.L.U. încă din 1969 fiind reeditatăîn 1981 la Editura Minerva. Nu este inutilă nici informaţia cătraducerea, care aparţine lui Mihai Şora, a mai apărut în volumla editura RAO în anii 1998, 1999 şi 2007, sau că piesa a fostpusă în scenă în 1982 la Teatrul Bulandra în regia lui MihaiMăniuţiu, cu Marcel Iureş în rolul lui Garcin, Irina Petrescujucând-o pe Ines iar Mirela Gorea pe Estelle.M-am tot întrebat, şi mă mai întreb, de ce în niciuna dintrecele trei ediţii ale cărţii sale, Andrei Pleşu nu l-a menţionat peSartre ca sursă? „Infernul sunt ceilalţi” nu este nici pe departeo expresie comună, ci dimpotrivă, iar în scris, spre deosebirede vorbirea familiară, citarea devine obligatorie. Cu atât maimult cu cât premisa conceptuală a cărţii este fundamentată peinterpretarea formulării lui Sartre, în sensul „inflaţiei baroce acompetenţei morale”. Adică fiecare ne simţim moralmente înordine, aparţinem „băieţilor buni” – suntem Paradisul, în timpce ceilalţi fac parte dintre „băieţii răi”, fiind Infernul.Dar vai, interpretarea dlui Pleşu este profund eronată.www.oglindaliterara.roOPINIIÎntr-un comentariu scris în 1965, capreambul al înregistrării fonograficea piesei, Sartre explică de ce îiresimţim pe cei din jur ca însuşiinfernul: „Pentru că ceilalţi sunt defapt ceea ce este mai important înnoi înşine, pentru propria noastrăautocunoaştere. Când ne gândimla noi înşine, când încercăm să necunoaştem, de fapt noi folosimcunoştinţele pe care ceilalţi le audespre noi. Ne autojudecăm princunoştinţele pe care ceilalţi le audespre noi, pe care ni le-au dat pentru a ne judeca. Orice aşspune despre mine, judecata celuilalt îşi face loc. Vreau să spuncă, dacă raporturile mele sunt proaste, asta e aşa pentru căsunt total dependent de celălalt şi atunci, într-adevăr, sunt îninfern”. Concluziile se impun de la sine : Andrei Pleşu fie cănu l-a citit pe Sartre, deşi cartea îi stătea la îndemână, fie căîl interpretează după ureche. Pentru edificare, pasajul citatdin Jean-Paul Sartre poate fi găsit la http://www.philo5.com/Les%20philosophes%20Textes/Sartre_L’EnferC’EstLesAutres.htm#_ftn1#_ftn1 Textul este însoţit de un fişier audio mp3 cuvocea lui Sartre explicând semnificaţiile celebrei formulări.Pour la bonne bouche puteţi accesa şi http://www.alalettre.com/sartre-huisclos.htm şi http://en.wikipedia.org/wiki/No_Exit.Am cititit şi recitit cartea. Este scrisă cu reală îndemânareliterară şi este plină de citate care dovedesc erudiţia autorului.În 161 de pagini sunt citaţi, cam de-a valma: J.M.Guyau, Heidegger, Platon, Noica, Socrate, Kant,Hegel, Dostoevski, Ibsen, Kierkegaard, Nietzsche,Max Scheler, Soloviov, Berdiaev, Sfântul Augustin,Aristotel, Maurice Morgann, Shakespeare, Hugo,Daniel Defoe, Ananda K. Coomaraswamy, Goethe,Derrida, Antonie cel Mare, Cicero, Quintilian,Michelangelo, Isidor din Sevilla, Protagoras, J.J.Pollitt, Cennino Cennini, Homer, Montesquieu,Mallarmé, Marx, Origen, Felix Cleve, Epictet, MirceaEliade, Georg Simmel, Walter Otto, Jean Anouilh,Ibn Arabi, Michel Tournier, Gogol, Neumann,Tertulian.În mod straniu, singurii care scapă cităriisunt Theodor Adorno şi Jean-Paul Sartre...Nici o parafrază măcar referitoare la celebraformulare a lui Sartre, pe schilodirea căreia carese bazează conceptual cartea, sau vreo referire la„împrumutarea” titlului cărţii de la Adorno...Din punct de vedere filosofic, Minima moralia,în varianta Pleşu, este un mare gol tivit pe margini cuerudiţie. Un gol pe care autorul încearcă să îl umplecu formulări deliberat alambicate, voit paradoxale,şi cu o structură de speculaţii mai mult sau maipuţin logice. Dar, aşa cum scria William James,„Filosofia este o problemă de viziune pasională,mai degrabă decât de logică; logica o întrebuinţezidoar pentru a o folosi pentru motivarea viziunii”.„Viziunea pasională” din care s-a născutcartea lui Andrei Pleşu la acea vreme nu este unafilosofică, ci aceea a justiţiarului improvizat dincauza căderii în dizgraţia Partidului Comunist înurma implicării sale involuntare în mizeria afacerii „meditaţiatranscendentală”. Culpabilizarea la grămadă a colaboratorilor şiprofitorilor regimului (printre care s-a numărat el însuşi) şi a celorcare nu aveau nici un fel de vină decât că încercau instinctual săsupravieţuiască în infernul absurd al unui regim totalitar, esterodul frustrării sale.Aşa cum s-a mai observat (Isabela Vasiliu – Scraba, Dece nu a făcut Andrei Pleşu filosofie), această „paradigmă anediferenţierii” a deschis larg, după decembrie 1989, procesulculpabilizării de către falsele elite, a naţiunii române în ansamblulei, ca suferind de degenerescenţă morală. Din capul fostuluiministru al culturii Andrei Pleşu, precum Atena din capul luiZeus, s-a născut H.R. Patapievici, cel care a proclamat ritoscă „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fărăschelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, sau că „Suntemun popor cu substanţă tarată... Aceasta e tristeţea condiţiei deromân: murdar, însă cu o conştiinţă care nu este pe de-a întregulmurdară: murdar malgré soi, maculat în faşă”. După care a fostpus să conducă Institutul Cultural Român...Ne mai consolează dl Pleşu când ne spune (Minima moralia,p.15) că „specialistul în etică poate avea competenţă etică, dar nuare, în chip necesar, autoritate şi competenţă morală”. Mai alesdacă îi buzunăreşte pe Jean-Paul Sartre şi Theodor Adorno...”9057