RaduComAnescuPOEZIEConstanTaCornilAAlensisDE NOBILISMĂRTURISIRECât de frumoasă eralumeaÎn ziua când amhotărât să plec din ea!Ce strălucea! Şi cât demult glumea!Cu ce căldură măînvăluia!În ziua când m-am despărţit de ea.O zi ca toate celelalte,Cu Universul în expansiune,Cu josnicii şi cu căderi înalte,Cu sfâşierea care nu se spune,Şi cu atâtea lucruri mari şi bune.Şi chiar cu tine, mica mea minune.RONDEL ?To the Queen of MikasoriÎn orice loc tu îmi lipseşti mai mult.Nu e un joc, este o epopeeÎn care zeii lasă o femeieSă se transforme-n sacru şi în cult.Şi nici n-am vrut s-o spun, nici s-o ascult,Am ars-o ca-n istoria aheie.Nu e un joc, este o epopee.În orice loc tu îmi lipseşti mai mult.Iar astăzi caut urme prin ocult,Fac ghematrii superbe în idee.Mă duc pe unde-am fost noi doi demultŞi-aştept ca Dumnezeu să mă încheie.În orice loc tu îmi lipseşti mai mult.SANTA JUANAÎntr-un parc întunecat din Santa JuanaÎi povesteam Universului despre tine.Şi poate că istoria nu-mi ieşea atât debine,Iar zeii, hămesiţi, îmi lărgeau rana.Iar în parcul acela din Santa Juanamirosea a iarbă şi a rouă.Nimeni nu asculta ce voiam să vorbesc.Întunericul părea atât de omenesc.Universul nici măcar n-a clipit când inimamea s-a rupt în două.Nici măcar n-a clipit, nici măcar n-a clipit.Inima mea s-a rupt în două. Şi atunci amstrigat.Eram într-un parc întunecat din SantaJuana.Strigătul mi-a lărgit iarăşi rana,Iar zeii au căscat şi au adormit.Speram să se-ntâmple ceva nesperat,Speram să însemn, să intru în mit.Dar zeii au căscat şi au adormit.Şi atunci m-am oprit din vorbit.În Santa Juana. În parcul acela întunecat.Şi n-am spus povestea. Şi a fost păcat.Pur şi simplu am plecat. Pur şi simplu amzâmbit.Aceste numereAscuns de unul singurÎn singurătateCălătoreşti spre fapteCu mâinile la tâmplă,Străpungi coloanavremiiTrecând pe maideparteStingi flacăra dureriiCu tot ce se întâmplă.În doi de te cuprindeÎmbrăţişarea sorţiiCăldură ai în umbrăŞi siguranţăn paşiFără de teamă numeriAnii pe tabla morţiiŞi-n voia reînvieriiCu sufletul te laşi.Când dimineaţa zileiZămisleşte dorulÎn trei, cu mâna-ntinsăÎţi iei urmaşu-n palmăŞi răcoreşti cu lacrimiDe bucurii izvorulÎmpodobindu-ţi aniiCu o lumină calmă.Atunci, când zborul clipeiÎn patru împleteşteComorile din sângeCe-ţi sunt urmaşi şi fii,Un ochi deschis spre inimiCu o zare te uneşteCa în pustiul morţiiTu singur să nu vii.Bolnavă de uimireAlerg cu sacul golSpre sentimente,Să le mai cumpărCu un sărut de foc,Dar frunza unui visCu crengi ardenteMi-a arătat cetatea,Umbrită de noroc.Şi într-o zi de vineriTrecând din întâmplarePe lângă cercul tainicAl unei amintiri,Mai multe aripi albe,Ieşite la plimbare,M-au vrut să le fiu pasăreCu zborul din priviri.Le-am acceptat sclipirea,Uitându-mă la sacCum se încărcase-n grabăCu inimi de iubireLuate din pridvorulUnui bătrân sărac,Ce părăsise lumeaBolnavă de uimire.PLECAREE-o lavă de lumină înaer iar în mineMaterie stelară aşvrea să se răsfrângă,Să se reverse calmulfântânilor prea pline,Să piară-ntâia legenăscută în oglindă.Din galaxii pierdute uncântec mă străbateŞi noaptea mă cuprinde într-un dintâi fior,Credeam mai înainte că-i doarsingurătate,Dar stelele şi timpul le simt în trup, mădor...Nimic din ce-i aici nu cred că s-ar aflaÎn sunetele sacre care ajung la mine;În spaţiile pure, de unde-i muzicaNu e nici cer, nici ape, istorie sau bine.Nici miturile sfinte, nici gândurile sacreNu vin acum ca-n mine adânc să seîngroape,Fiorul nopţii-şi are în mine înţeles:O curgere înceată şi pură-n Univers.VECIE ŞI UITARECând clipele în timp mă-nsumăŞi cresc tăcerile în mineMi-e sufletul ca o fântânăVărsat în ciuturile pline.În mine vin să soarbă harulÎnvredniciri de lut sfinţitCând în vecernie amnarulScapără aure-n zenit.Mă scurg ca steaua în vecie,Ca un vulcan vărsat în lavă,Iar când se va sfârşi-n beţieAceast-agheasmă din otravă,O să păşesc divin pe apeCa-n răsucirile de harpe,Blestemul să mă facă şarpeSau un parfum divin pe clapeÎn nesfârşirea ce-mpresoarăAceastă măreţie sumbrăÎn care eu sunt o vioarăCăzută-n mine ca o umbră…AXIS MUNDI (1)Este-o noapte de-nceput de lume,Ape trec cu fâşâit de şarpe,Ard departe stele fără nume,La-nceput de viaţă şi de moarte.Curge-n mine-o lentă melodie,Sunt atât de singur pe planetă…Vreau să am în palmă galaxie,Vreau să fiu copil călare pe cometă.Simt cum urcă seva înspre ceruri,Latr-un câine-amarnic a pustie,Luna este ciobul spart de geruri,Înţeleptul, o furnică în chilie.Fără nume sunt şi fără mineCade clipa în nemărginiri să moară,Curg lumini din stelele virgine,Eu mă nasc pentru întâia oară…9104 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
Tendinţa aproape intrinsecăa firii umane de a căuta şi,acolo unde este necesar, de a-şicrea propriile modele utopice,reprezentări arhetipale aleanumitor aspecte ale existenţeicare transced comprehensiuneaumană – aşa cum este iubirea,însuşi obiectul studiului de faţă – acondus la o interpretare generalizateronată, o percepţie greşităasupra capodoperei genialuluibard, Shakespeare. Aşadar,perechea celor „doi îndrăgostiţiloviţi de soarte” 1 , a asistat, de-alungul istoriei sale de aproapejumătate de mileniu, un procesde clişeizare care reduce întreagapiesă la o presupusă reprezentarea iubirii supreme – interpretarecare este, neîndoielnic, sublimăprin candoarea şi naivitatea decare dă cu prisosinţă dovadă, însămai curând simplistă şi ignorantă,dacă avem în vedere implicaţiilemai mult sau mai puţin subtilecare constituie substratul intrigii,de altfel, profund impresionant dinpunct de vedere poetic şi literar.Piesa ar trebui, aşadar,citită la un alt nivel. Într-oîncercare critică, ar trebui privitdincolo de limbajul pompos,ispititor, întrebuinţat de tineriiîndrăgostiţi, care seduce cititorulşi îi ademeneşte subconştientulîntr-o stare asemănătoarecatharsisului tragediei antice. Oabordare reducţionistă trebuieevitată. La fel ca în aproapeavangardistul Sonet 130, intenţialui Shakespeare în piesa Romeoşi Julieta nu este aceea de aconstrui prototipul unui cupluidilic, legendar, care să serveascădrept punct de referinţă tuturorpoveştilor de dragoste ulterioare;ci mai curând să pună în luminănatura nestatornică a tinerilor inimiatinse de săgeata lui Cupidon,dar şi a iubirii însăşi. Dincolo dedramatismul şi exaltarea revărsatede geniul lui Shakespeare înlimbajul său, Romeo nu estedecât tânărul tipic aflat subpresiunea tumultului vârstei salecritice: lupte stradale, pasiunifurtunoase şi inimi frânte de iubirineîmpărtăşite. Nimic neobişnuitla acest adolescent impulsiv,pătimaş şi totodată visător. Nimicspectaculos în faptul că tânărulnostru curtează o frumoasă tânărăinabordabilă. Nimic nemaiauzitîn povaţa bunului său prietenBenvolio, care îl îndeamnă peîndrăgostitul neconsolat săcerceteze alte frumuseţi, pentrua-şi vindeca „boala de dragoste”.Ne aflăm martori unei clasiceinfatuări adolescentine, garnisitede limbajul semeţ caracteristicstilului elizabetan. Ceea ce conferăsolemnitate întregii piese şi oîndreaptă spre o direcţie alta decâtcea a comediei 2 , este sfârşitultragic, care plasează destineleîndrăgostiţilor sub semnulfatalităţii.Cea dintâi scenă caredeschide piesa, ne introduce untânăr Romeo tânjind de dragostepentru o oarecare Rosaline,personaj al cărei întregi existenţeRomeo şi Julieta – oabordare cinicăsauIluzia iubirii supremeeste esenţialcondiţionată deexaltarea peţitoruluisău. Modul în careRomeo înţelegeiubirea, afirmat înmemorabilul săumonolog oximoronic(Ei bine, ură plină deamor!/ Amor setosde ură! Tot născut/Dintr-o nimicatoată la-nceput!/Deșertăciune greavoioasă jale!/ Haos Mălina Iorgadiform de formeideale!/ Avânt de plumb! Lumină fum!Foc gheaţă!/ Bolnav, dar teafăr! Somnde-a pururi treaz!/ Ești ce nu ești: acestae amorul/ Pe care eu-l urăsc deși-i ducdorul! 3 ) aruncă lumină asupra fragilităţiişi a naturii schimbătoare a afectului umanşi prezice sfârşitul inevitabil al pasiuniisale pentru Rosaline. Leacul, totuşi, pareinaccesibil: „Și poţi avea puterea/ Când aiorbit să uiţi ce-a fost vederea,/ Comoarascumpă ce-i acum pierdută?” 4 Iubirea– şi chiar simpla sa iluzie – se comportăca un instrument care îşi lezează adâncvictima, în sensul în care inundă simţurileşi anihilează raţiunea. Cu atât mai multpentru eroul tragic elizabetan, a căreiînclinaţie spre amplificarea dramatică îlaruncă în centrul unei impunătoare scenede deznădejde lamentabilă şi sublimăexaltare.Înaintând cu lectura spre evenimentulfatidic care prilejuieşte întâlnireadintre cei doi eroi eponimi (ACTUL 1,SCENA IV), suntem confruntaţi cu orăsturnare de situaţie ce discrediteazătoate aserţiunile anterioare ale lui Romeo,privitoare la iubirea adevărată şi supremă.Aşa se confirmă remarca ulterioară aJulietei, remarcă ce izvorăşte din îndoialasa cu privire la autenticitatea afecţiuniiproaspătului îndrăgostit: „Dar dacă-mi juri,tu poate/ Îţi calci cuvântul și așa se zice/Că Joe râde de amanţi sperjuri.” 5 Suntemmartori tranziţiei abrupte şi aproape bufea lui Romeo de la admiratorul abătutşi lamentabil al Rosalinei, la peţitorulextatic şi ideal al Julietei. În vreme cenoua pasiune loveşte ochiul cu săgeatafrumuseţii, inundând inima înflăcărată atânărului, vechea patimă păleşte, eclipsatăde proaspăta iubire inspirată de fiicalui Capulet: „Știurăţi, ochii, voi, până-nnoaptea-aceasta/ Ce este frumuseţeaadevărată?”6 . Cu aceste vorbe, el respingefosta iubire care până chiar în momentul„revelaţiei” îi provocase mare suferinţă şialean. A fost nevoie de o singură privirepentru ca acea dragoste presupusăşi pretinsă a fi o damnare eternă laafecţiune neîmpărtăşită să cadă în uitare.Inima nefericitului îndrăgostit tresaltă lavederea unei femei frumoase, iar Romeose leapădă pe loc de memoria Rosalinei:„Dorinţa veche-acum pe moarte zace,/Iubire nouă să-i ia locul vine,/ Frumoasace-l făcuse să suspine/Cu Julieta-alăturiwww.oglinda<strong>literara</strong>.roESEUnu-i mai place.” 7 Într-o oarecemăsură, cuvintele lui Benvolio îşigăsesc ecoul în această abruptăschimbare de situaţie („Hei, dragulmeu, prin foc se stinge focul/Și-unchin de groaza altui chin amar” 8 ).Găsim mai multă înţelepciune şiprevedere în cinismul – adeseavulgar – al acestui personaj decâtîn viziunile absolutiste şi iluzoriiale lui Romeo, asupra sublimităţiiiubirii.Ne-am putea întreba, cuce scop introduce Shakespeare înpiesă figura Rosalinei, din momentce tema centrală care frapeazăcititorul este, în mod evident,nefericita iubire dintre Romeo șiJulieta. Credinţa mea este că înacest punct, Bardul întrebuinţeazăo tactică subtilă pentru a reliefaironia afectului uman, ridiculizânddispoziţia schimbătoare a iubirii,care nu învaţă niciodată dingreșelile trecutului, a pasiuniicare se spulberă la fel de repedepe cât se aprinde. Situatăsub simbolul lunii, patimaîndrăgostiţilor e caracterizată deaceeași inconstanţă, iar Julietaeste conștientă de nestatorniciacorpului ceresc ce le guverneazăși asistă jurămintele și întâlnirilesecrete: „O, nu-mi jura pe lunanșelătoare,/Ce-și schimbă discu-nfiecare lună,/ Nu vreau să fii și tu dincei ce mint...” 9 Este îndoielnic dacăreplica ar trebui interpretată drepto atitudine şovăielnică vizavi decredinţa oarbă în iubire – izvorâtădintr-o cugetare şi o înţelegere avieţii cât se poate de mature -ori ca o conduită cochetă, menităsă atenueze influenţa pe caregrabnica lui cucerire ar fi putut-oavea asupra îndrăgostitului.Un alt aspect al relaţieidintre tinerii îndrăgostiţi, demn deluat în considerare când ne gândimla măsura în care sentimenteledeclarate sunt într-adevăr genuine,este perioada de timp acoperită defatala lor poveste. Decizii crucialese iau în mod abrupt, incidenţaschimbărilor în cursul vieţiipersonajelor este percepută deoricare cititor atent ca „Prea iute,nu știu cum, prea fără veste,/Preaca un fulger care nu mai este/ Pân’ce zice: fulgeră! […]” 10 . Ceea ceîndrăgostiţii îndeplinesc, din clipaîn care privirile li se întâlnesc,este participarea la o cursă contracronometru. Iubirea intră îninimă prin fereastra ochiului şi sedeclară suverană – verdictul esteindisputabil: au găsit dragosteaîn cea mai pură dintre forme;aşadar, toate fostele iubiri decadpână la starea de simplă amăgirea propriilor simţuri, nevrednică amai fi pomenită.______________1 În traducerea lui Şt.O.Iosif2 În piesă apar numeroase ironiimascate şi aluzii obscene.3 Idem 14 Idem 15 Idem 16 Idem 17 Idem 18 Idem 19 Idem 110 Idem 1î9105