Ştefania Oproescu - Oglinda literara

POLEMOSÎntre datorie morală şi sursă de existenţăConjuraţia anti-Panait IstratiDe fiecare dată când am avutocazia am afirmat că “o personalitaten-ajunge să se definească decât prinadversităţile pe care le trezeşte”¹,aşa cum afirma cândva Tudor Vianu.Ceea ce s-a spus despre PanaitIstrati, din dorinţa evidentă de a-iminimaliza personalitatea şi opera,mergând până la executarea moralăa existenţei lui, nu a făcut decâtsă-l urce pe scriitorul brăilean pepodiumul învingătorilor. Reabilitărilevenite ulterior nu au avut decât săconfirme aceasta.M-am întrebat adeseori, înnaivitatea mea de această dată,care ar fi fost motivele punerii la zida ziaristului “vagabond de geniu”?După parcurgerea mai multor lucrăride referinţă am reuşit să înţelegîndeajuns de mult cum funcţionează“sistemul” cu mecanismele luiruginite şi infecte. Astfel, potafirma, fără îndoială că sinceritateaizvorâtă din abisurile sale sufleteşti,izvorâtă din setea de dreptate, aveasă-l transforme pe Istrati într-unpersonaj incomod pe scena politicăa lumii. Ajunsese să fie consideratun pericol, nu doar pentru ceeace putea spune – credibilitatea luinefiind pusă la îndoială – ci, pentrusimplu fapt că exista. Citatele pe carele voi aduce în discuţie nu fac altcevadecât să scoată în evidenţă ideea căscopul scuză mijloacele, ajungând lao alta conform căreia “cine nu e cunoi e împotriva noastră”. Aceasta dinurmă poate fi considerată laitmotivulacestui capitol.Detractor vs. criticÎnainte de a continuaprezentarea atitudinilor voluntaresau comandate ale contestatarilorconsider importantă şi necesarădelimitarea termenilor detractorşi critic. Pentru a fi clară o astfelde delimitare – deoarece nu toatenumele prezente aici pot intra încategoria detractorilor – am apelatla editorialul lui Nicolae Manolescudin revista România literară (12-18martie 2003): “Detractorul este derea-credinţă şi îşi face din negare unscop precis. El porneşte de la ideeacă scriitorul la care se referă trebuiesă fie contestat. Nu ajunge la eaîn urma unei demonstraţii. Ideea eaşadar preconcepută”.Un caz ce poate fi considerato nedreptate la adresa lui PanaitIstrati este acela în care cotidianulfrancez Le Monde adoptă o poziţiecel puţin ciudată prin comentariilefăcute privind anchetele de laLupeni, publicate în Lupta.Conform monografiei luiAlexandru Oprea, Le Monde publicăaşa-zisele probe ce “dovedesc”trădarea şi cumpărarea sa “de cătreguvernul burghezo-moşieresc dinRomânia”: “Se ştie că a făcut partedintr-o comisie guvernamentală, pevremea unor împuşcături la Lupeni,de pe urma cărora au fost victimenouă muncitori şi, că această comisie a aprobat pe dea-ntregulautorităţile”. Gravitatea mare constă în faptulcă, dând credit publicaţiilor prestigioase din lume, carecu trecerea vremii nu au revenit cu corecturile cares-ar fi impus, istoricul literar Al. Piru cade în capcanade a da curs celor publicate. Astfel că, în studiul său dinViaţa Românească, nr.2 din 1957² apar următoareleinformaţii: “Imediat după întoarcerea din U.R.S.S înRomânia, în 1929 luă parte, cu ocazia grevei minerilorde la Lupeni, la ancheta întreprinsă de ziarul Lupta. Înloc să protesteze împotriva guvernului, care împuşcape grevişti, Panait Istrati, înhămat la carul burgheziei,arunca răspunderea crimelor pe seama aţâţătorilor lagrevă din sindicatul muncitorilor”.Dar, revenind la cele scrise de Le Monde, PanaitIstrati se simte obligat să intervină pentru a clarificalucrurile spunând că, ancheta sa de la Lupeni “unde aufost împuşcaţi nu 9 ci 30 de mineri şi o sută de răniţi, afost personală” şi nu comandată. El vine şi adaugă că,însuşi profesorul Romulus Cioflec, care era membru înpartidul la putere şi care l-a întovărăşit pe tot parcursulanchetei avea să demisioneze din partid, “cu scandal înpresă, deoarece se convinsese ca şi mine de vinovăţiaguvernului”.Din tonul reacţiilor apărute în ziarul Vremea, la 10octombrie 1929, putem să deducem că cele scrise deIstrati privitor la cazul Lupeni era o expresie a realităţii:“Ai colindat regiunea Lupenilor şi ţi-ai scris într-un ziarde seară nu impresiile, fiindcă n-ai fost acolo ca unsimplu călător şi om, ci rechizitoriul (...) Ai venit săurechezi guvernul, să ţii conferinţe şi să ne scuipi înplin obraz”³.Punând în balanţă reacţiile furibunde apăruteîn presa română vom putea observa ce greu atârnăinsultele aduse de Pamfil Şeicaru în 30 septembrie,în aceeaşi publicaţie, Vremea: “Ah, Panait, Panait...Torente de invective, dintre cele mai triviale. Poza luiIstrati reprodusă în centrul paginii purta explicaţia: . Articolele din Lupta eraucalificate: >, iar autorul lor, >, într-un stil “siluit; Istratimai beneficiind, pe deasupra, de gingaşele gratificaţiide > sau,şi mai pudic, >etc., etc.”- notă extrasă din “dosarul vieţii şi al operei”lui Istrati, de Al. Oprea, pag. 268).Dovada că simpla lui prezenţă era un pericol oputem deduce din scrisoarea către Romulus Cioflec, încare se scuza că nu mai are timp să se oprească laTimişoara: “Cauza: sunt grozav de urmărit...Aseară,însuşi Ioniţescu mi-a trimis vorbă că studenţii creştiniumblă să mă omoare (...) toată seara şi noaptea pânăla unu mi-au ţinut calea pe Dragoş-Vodă şi au băut lao cârciumă lângă noi, urlând şi arătând revolverele”.Şi, cum acesta nu este singurul moment încare Panait Istrati este ameninţat cu moartea, îl maiamintim şi pe cel din 1927, moment ce coincide cuaderarea scriitorului la comunism. Astfel că, în paginileCuvântului cineva îl atenţionează pe Istrati că, în cazulrevenirii lui în ţară va fi urmărit cu degetul pe trăgaci.Nicolae Iorga şi Alexandru SahiaÎntorcându-ne în timp cu câţiva ani descoperimcampania de discreditare a omului, scriitorului Istratişi a operei lui.Fărăr a le nega meritele – căci ar fi nedrept –vom observa că, pentru mulţi scriitori români operaistratiană – în speţă Chira Chiralina – nu reprezintănimic altceva decât “memoriile unui om care câtuşi depuţin nu are respectul fiinţei omeneşti”. Cine spuneaaceasta? Nicolae Iorga⁴ care, prin intermediul Rampei,la 12 noiembrie 1924 declara astfel: “Eu nu-i găsescabsolut nici o calitate. Am spus: avem de-a face cu unhamal din portul dunărean”.Negăsindu-i nici o calitate “hamalului dinportul dunărean”, Nicolae Iorga, prin discursulsusţinut la înmormântarea lui Istrati avea să facăGabriel Dragneadovada unui caracterîndoielnic considerându-l“răsturnător de lume cuputerile unui real talent”.Dar, poate era conştiinţadeşteptată care-i dictasincere şi adevăratelaude, o dezabuzare; saupoate avea nevoie să sedescarce pentru a-şi liniştibruma de conştiinţă pecare o avea.Ştiind părerea luiSlavici⁵, cronicile apăruteîn străinătate privitoarela apariţia Chirei şi multealte aprecieri aduse opereiapărute în Europe, la15 august 1923 putemsă realizăm că la mijloc– între aceste afirmaţiitendenţioase – stau cauzepolitice (ca să nu le spunemprincipii!?). Invocânduseideea de naţionalism,lui Panait Istrati i sereproşează influenţeledemocratice acumulateîn occident. Şi nu numai.Conform articoluluidin publicaţia L`Orientredactată în franceză laBucureşti, semnatarulArion completează mareade acuze spunând că„e socialist”, „că nu afrecventat Capşa şi, deci,nu face parte din nici ogaşcă literară”, „că nu aretalent” şi, cea mai gravă că„e un pornograf ignobil”⁶.În faţa acestor enormităţiemise de detractorii săi,Panait Istrati avea sărăspundă ripostând larându-i prin două „scrisorideschise d-lui Cazabanşi d-lui Iorga, scrisoriapărute în „Adevărulliterar şi artistic”⁷ dindata de 3 august 1924.Tot despre cei doi mai susamintiţi va face referireşi în materialul „Revenireîn patrie după zece ani”,cuprins în volumul „Cumam devenit scriitor”: „Câtăvreme mi se criticarăcărţile, nu suflai o vorbă...(continuare în nr. viitor)9102 www.oglindaliterara.ro