Ştefania Oproescu - Oglinda literara

DESPRE URMUZ“Cu cît au mai puţin duh, aunevoie de mai mult trup”(MONTAIGNE, Es., II, X)Excelentul eseu al lui NicolaeBalotă din Argeş nr. 4/1970 cîtşi un vechi şi constant interespentru autorul lui Gayk m-aufăcut să revin la acest subiect.Plecînd de la eseul pomenit allui N. Balotă, mi-e în intenţiea-i sublinia cîteva idei a căroridentitate cu propriile melegînduri nu poate decît să măbucure, pentru a încerca apoiGeorge Pruteanu să mă distanţez argumentat deunele opinii ce-mi par inexacte.Nu vreau să imprim rîndurilorcare vor urma o tenta polemică ci, cel mult, să le dau acea“culoare” ce ar putea incita la o discuţie mai largă asupralui Urmuz.Mi se pare mult adecvată formularea “scenografieapocaliptică” folosită de N. Balotă apropo de tehnica luiUrmuz. Subscriu convins la implicaţiile pe care eseistul leextrage de aici: “Urmuz consemnează un faliment, un sfîrşitipotetic, o agonie a literarului”. Dezvoltînd sugestia lui N.Balotă şi grefînd-o pe cîteva proprii impresii, aş adăuga:Urmuz e în literatură un ultim profet ce strigă în deşert.Urmuz adînceşte cancerul literaturii şi tot el îl ironizează.Textele urmuziene sunt în fond critică a literaturii. Literaturareflectată într-o oglindă monstruoasă.REALITATEA LA URMUZ. N. Balotă notează: “Urmuzironizează realitatea dată”. Fie-mi permis să citez - aicişi mai departe - din articolul Proteicul Urmuz (Cronica,49/1969, p. 7, 9), în care mi-am expus parte din reflecţiilela Urmuz. Scriam acolo: “Personajele urmuziene trăiescîntr-o irealitate perfectă; singurul contact cu viaţa reală,posibilă, îl iau prin moarte”. Cred de aceea că Urmuz nu“ironizează” realitatea dată ci, plenar, o ignoră. Universullui nu are decît un singur punct de tangenţă cu cel uman:moartea. Tărîmurile în care vieţuiesc fiinţele lui Urmuz nusunt nici Terra, nici Infern, nici Paradis. Ele sunt o lumeimaginară, alta, complementară. La Urmuz, deci, nu există“realitatea dată” (el n-o primeşte), ci doar cea creată“ex nihilo”. Făpturile sale “mecanomorfe” (N. Balotă)populează un univers-limită, cu totul imposibil. Pe scurt,Cotadi şi Dragomir ar putea exclama în cor: Trăim în ceamai imposibilă dintre lumi!UMORUL LUI URMUZ. Cu multă precizie deschidechestiunea N. Balotă: “Umorul lui Urmuz ar putea uneorisă treacă drept o aplicare a definiţiei bergsoniene acomicului. Mecanicul plaqué sur du vivant ca sursă arîsului apare frecvent în paginile bizare ..” etc. După careN. Balotă observă: “Urmuz umorist este asemănătorcu clovnul beckettian. Eroii săi sunt făpturi ambigue,cunoscînd ridicolul şi tragicul”. Notam o părere identică înarticolul meu din Cronica: “Urmuz, cel mai subtil şi maiinsolit bufon al literaturii române, este de fapt un veşnicposedat de demonul tragicului”. Găsesc satisfacţie în afi anticipat opinii şi concluzii asemănătoare cu ale unuiliterat de talia lui N. Balotă. Cu atît mai mult cu cît credcă nu e vorba doar de similitudini de expresie ci, dupăcum se va vedea şi mai jos, de identitate de substanţă,de atitudine şi unghi de vedere. N. Balotă continuă: “Eleste un umorist în acel sens în care umorul poate fi înţelesca o soluţie disperată. (...) În gura lui tragedia devinecomedie. (...) Umor trist, reziduu degradat al tragicului”.La rîndul meu, observasem: “Urmuz îşi face parcă unprogram din a demonstra că, dus dincolo de marginile sale,rictusul comic se metamorfozează în grimasă tragică”.Această con-sonanţă duce la ideea că rîsul lui Urmuz ewww.oglindaliterara.roREMEMBERîn cel mai înalt grad distrugător, un rîs malign, un comicferoce. (“Comicul urmuzian are un fond agresiv, obscen saumacabru”, spune sintetic N. Balotă). E rîsul pe margineaprăpastiei, hohotul nebunesc al celui care simte pînă înmăduvă absurdul universal. Urmuz a fost un “nebun” lucid,unul din acei nebuni despre care e bine să crezi că vădlumea mai just, mai exact decît noi, tocmai pentru că staucu capul în jos. Ceea ce batjocoreşte rictusul lui Urmuz nue realitatea, ci semnificaţia ei sau, mai precis, lipsa acesteisemnificaţii. Urmuz ignoră lumea şi rîde de neantul ei.ABSURD ŞI TRAGIC. Schematizînd, scriam în ProteiculUrmuz: “Urmuz e absurd în formă, tragic în fond”. Dinaceastă perspectivă, nu pot accepta aserţiunea lui N.Balotă conform căreia în literatura lui Urmuz “absurdul aluat locul tragicului”. De ce? Pentru că, după părerea mea,nu e vorba de o substituire, ci de înglobare. Ca şi la Kafka,la Urmuz tragicul ia formă absurdă - aşa cum în tragediaantică lua formă patetică, iar în cea clasică franceză, formămaiestuos moralizatoare. Pentru greci, tragicul era fatal;pentru Urmuz e absurd. Reciproca, la el, e de asemeneaadevărată: absurdul e trist, e tragic în sine. Silogismulsău va fi: lumea e haotică, deci tragică. Fiinţele, gesturile,locurile, situaţiile din Urmuz sunt ilogice, absurde pentrucă exprimă impasul unui ins care vede universul în negruabsolut. Moartea, în Urmuz, e pînă la urmă unica soluţie“senină” de evadare şi purificare. (Omul a acceptat şiaplicat teza operei).ARUNCAREA ÎN AER A LITERATURII. Nicolae Balotăscrie: “El aruncă în aer literatura. (...) Totul pentru asubmina însuşi actul literar. (...) Actul său literar reprezintăun fel de sinucidere a literaturii. (...) Urmuz face literaturădin moartea literaturii». În articolul meu, notam observaţiiprofund similare şi, încă odată, nu-mi ascund plăcerea dea fi anticipat observaţiile lui N. Balotă. Citez: «El (Urmuz)intră în tiparele romanului ca un incendiator, pentru a-lsubmina, pentru a-l arunca în aer (sic!). Urmuz nu faceliteratură, o desface. (...) Urmuz a pătruns în literaturăşi a dislocat-o dinlăuntru. Proza lui Urmuz este calultroian intrat în cetatea literelor». Nu transcriu pentrua-mi revendica paternitatea ideii (vană ocupaţie!), darpentru a-i marca, împreună cu N. Balotă, veridicitatea.Ca şi înainte, însă, îmi permit să ripostez ia o afirmaţiedin articolul care mi-a constituit punctul de plecare.«Literatura sa e o antiliteratură», consideră N. Balotă.Exact în aceeaşi ordine de idei, afirmam în articolul meu:«Desigur, mai în spiritul vremii ar fi să vorbim la Urmuz deantiliteratură, dar această sintagmă pare a fi un mare falsdacă acceptăm că nu poţi fi duşman al literaturii, făcînd-o».De altfel, N. Balotă însuşi îmi dă dreptate, contrazicînduse,inexplicabil, la distanţă de cîteva alineate: «În celedin urmă, subversiunea sa e aceea a unui literat. Şi totulsfîrşeşte prin a fi literatură». Nu am căutat maliţia, dardacă şi bătrînul Homer...Concluzii (dacă se pot gîndi în legătură cu Urmuz) ar putea fi:Urmuz este cel mai paradoxal scriitor român. Voireveni asupra paradoxalului, pe care-l văd ca o trăsăturăfundamentală, comună multor spirite producătoarede mare literatură. Mi se pare că paradoxalul tinde a fio condiţie sine qua non a scrisului polivalent, deschis,fecund în semnificaţii. Îmi explic aceasta dialectic: pentruca un text să poată genera perpetuu nou, noutate,e nevoie să fie structurat pe contrarii, pe opoziţii.Coexistenţa lor va părea (şi va fi), la lectură, paradoxală.Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demnde a fi opus unui Caragiale. Cu un picior înCaragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui.Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive dinliteratura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Nu amavut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe “umilul”Demetrescu-Buzău şi, fără ironie nici prezumţie, aceastae o posibilă compensaţie, echilibrînd spiritul unei literaturivii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie.Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz,cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă.9103