KANTUTA QUIROS & ALIOCHA IMHOff - Overlapping Biennial

Lupul cel Rău este un vânător superb. Oamenii-l privesc ca pe un animal
fioros şi sălbatic, apropiindu-se de el cu precauţie. Din nefericire,
numărul lupilor care trăiesc în sălbăticie s-a micşorat considerabil.
Vânătorii tineri şi chiar lipsiţi de experienţă pun puşca la ochi şi –
BANG – lupul e mort. Înţelegerea faţă de lupi şi faţă de habitatul lor îi
face pe conservationists să afirme că dispariţia lupilor pe arii extinse
ar provoca teribile dezechilibre ecologice. „Să investim în protecţia
animalelor ameninţate” este o formulă universală lansată de
conservationists. Ei plănuiesc să repopuleze cu lupi arii forestiere întinse,
dar populaţia locală e încă reticentă faţă de această idee.
La ediţia din 2008 a Bienalei Tinerilor Artişti, ca artişti, dar mai ales
ca organizatori, ne-am simţit pe poziţia de conservationists atunci
când, în selecţia curatorului Ami Barak, am inclus proiectul lui Miklós
Szilárd printre celelalte. Gestul lui Miklós, de a-l trimite pe Sebastian
Big, considerat „un cleptoman, o persoană cu implusuri irezistibile de
a fura”, cu scopul de a-l reprezenta la Bienală, l-am citit ca pe o deplasare
dinspre obiect spre experienţă, spre conceptual. Dar, în momentul
în care din expoziţie a dispărut lucrarea italianului Nicola Gob-
The Bad Wolf is a great hunter. People see it as a fierce, savage
animal and approach it with caution. Unfortunately, the
number of wolves living in the wild has decreased considerably.
Young and even inexperienced hunters point at the target and
– BANG - the wolf is dead. Conservationists’ sympathy towards
the wolves and their environment makes them argue that the
wolves’ extinction in large areas could cause terrible ecological
imbalances. “Investing in the endangered animals’ protection”
is a universal formula launched by conservationists. They plan
to repopulate large forest areas with wolves, but the local community
is still reluctant to the idea.
At the 2008 edition of the Biennial of Young Artists, we felt, as
artists but especially as organisers, like conservationists when
we included in Ami Barak’s selection Miklós Szilárd’s project.
We’ve interpreted Miklós’s gesture of sending Sebastian Big
on his behalf - passing for a “kleptomaniac, a person with irresistible
stealing impulses”- , as a shift from the object to the
experience and the concept. But when Nicola Gobbetto’s work
disappeared from the exhibition, we suddenly felt in the position
of the local community, reluctant to the conservationists’
betto, ne-am situat brusc pe poziţia populaţiei locale, reticente faţă de
ideile conservaţioniştilor de a repopula cu lupi întinse arii forestiere.
Dispariţia lucrării lui Nicola Gobbetto din spaţiul expoziţiei am pus-o
pe seama tendinţelor cleptomane pe care Miklós Szilárd le descria ca
făcând parte din gestul său artistic.
Ce a urmat a generat tocmai tema actualei Bienale. Am chemat atunci
gardieni publici care au supravegheat întreaga expoziţie, până la
sfârşit. Fotografiile făcute în acel cadru, cu gardienii în faţa lucrărilor,
sunt expuse în ediţia de anul acesta a Bienalei ; aşa s-a şi născut jocul
de concepte între supraveghere şi subveghere din ediţia de faţă.
Am considerat că alegerea dintre un obiect concret şi unul teoretic, în
vizual, a îmbrăcat în acest caz o formulă imperativă, iar investigaţia
artistică ar fi putut atinge chiar investigaţia judiciară.
Cum strategiile artistice de critică instituţională au devenit din ce în
ce mai perverse, mai complexe, am pendulat, în final, între a ne simţi
consevationists sau populaţie locală, direct afectată de ideile acestora.
2META Group
idea of repopulating large sylvan areas with wolves.
We put the disappearance of Nicola Gobbetto’s work from the
exhibition on the account of the kleptomaniac impulses that
Miklós Szilárd, described as being part of his artistic view.
What followed led to the current Biennial’s theme. We then
called the public guards who ensured security for the entire
exhibition, till the end. We took pictures in that context, with
the guards in front of the works, and these are exhibited in this
year’s Biennial; and this is how the game between surveillance
and sousveillance was born.
We considered that the choice between a tangible and a
notional object has been, in this case, visually rendered as an
imperative formula and the artistic investigation could even
reach the judicial one.
As the artistic strategies of institutional critique have become
increasingly perverted and complex, we finally ended up feeling
both in the position of the conservationists and of the local community,
directly influenced by theirs ideas.
2META Group
99