KANTUTA QUIROS & ALIOCHA IMHOff - Overlapping Biennial

T E O D O R G R A U R
În timpul evenimentelor din Decembrie ’89, manifestanţii au formulat nişte slogane, care, strigate pe străzi, aveau rolul de a
întâmpina şi calma „inamicul”, de a-l determina să treacă de partea revoluţionarilor. Bazate pe practica galeriei de pe stadioane, la
meciurile de fotbal, aceste îndemnuri electrizau asistenţa, nelăsând loc la replică. S-a strigat atunci : „Armata e cu noi!”, celor care
fuseseră aduşi pentru represalii, pe când balanţa nu se înclinase încă, definitiv, în favoarea poporului. Formula a avut succes, fiind
aplicată, în continuare, la diverse grupuri (de autorităţi). Nu-mi amintesc dacă printre ele s-a aflat şi fosta poliţie totalitară – „Miliţia
populară”, după numele său iniţial – instrument de control şi intimidare a autorităţilor comuniste, după modelul sovietic aplicat în
toate ţările socialiste din Europa de Est; dar e posibil să fi fost.
Mi-am amintit aceste lucruri pe când priveam nişte imagini de la începutul anilor ’80, din perioada când mă apucasem de fotografie,
cu mare entuziasm.
Pe atunci eram foarte interesat de oameni în activitate, de tot ceea ce ar fi putut documenta „o acţiune”. Duminica, în parcurile
bucureştene, lumea ieşea la plimbare şi se distra atât cât se putea în epocă: adulţii se simţeau liberi ca şi copiii „dându-se” în lanţuri
şi căluşei, cu barca pe lac, ba chiar şi la karting. Chiar şi pe vremea când regimul totalitar îşi înăsprise presiunea şi viaţa devenea
tot mai grea – prin lipsuri, restricţii şi control – oamenii mai găseau momente de destindere, când uitau, pur şi simplu, că trăiesc în
Europa de Est, în „lagărul socialist”, în România lui Ceauşescu ...
Iată cum se distrau împreună cei controlaţi cu cei ce reprezentau autoritatea de stat, oamenii obişnuiţi şi cei în uniformă, civilii şi
miliţienii. În caruselul care se învârte cu viteză, toţi sunt egali, iar figurile lor se amestecă; doar camera foto, setată cu un timp de
expunere suficient de scurt, îi poate distinge şi individualiza. Imaginea monocromă nu ne dă însă destulă informaţie pentru identificarea
instituţiei pe care o slujeau aceşti militari: uniformele erau identice la poliţie şi armată, distingându-se numai prin culoare.
Privitorul actual nu mai poate şti dacă personajele din poză sunt subofiţeri de armată în kaki sau de miliţie, în albastrul specific,
dar acest detaliu nu mai are nici o importanţă: şi unii şi ceilalţi erau printre noi, deci erau, într-un anumit fel, „cu noi”. Sintagma are
o ambiguitate: desemnează atât nişte lucruri ori persoane, care sunt de partea noastră, dar şi unele care se află numai printre noi,
nu se ştie cu ce scop. De altfel, aceasta era realitatea momentului surprins de camera fotografică: acei militari aflaţi mai degrabă în
timpul serviciului, s-au avântat alături de publicul din parcul de distracţii, ca orice consumator de divertisment.
Adrenalină şi autoritarism! – pare a fi un titlu care se desprinde din această poveste de duminică în imagini, din Bucureştiul deceniului
al şaptelea. Dar dacă am fi cunoscut atunci sloganul de la ‘89 am fi putut intitula aceste fotografii simplu: „MILIţIA E CU NOI”.
Teodor Graur, februarie 2010
34