KANTUTA QUIROS & ALIOCHA IMHOff - Overlapping Biennial

telectualul nu trebuie să îndeplinească misiunea prometeică
a culturalizării maselor. În schimb, el ar trebui să respecte
mişcările interne ale societăţii, să rămână deseori într-o tăcere
îngăduitoare, determinând organic cursul istoriei, articulânduse
pe sine în ciuda distorsiunilor ideologice. Marx adaugă faptul
că „Mereu există un motiv, deşi nu întotdeauna într-o formă
rezonabilă”. „Decodificarea comunistă a realităţii”(o sintagmă
inventată de Dziga Vertov) ar însemna descifrarea poveştilor
trunchiate despre lupta pentru libertate, explicând nu doar istoria
şi modul de funcţionare a acestor mecanisme de opresiune,
ci şi ceea ce facem aici şi acum pentru a transforma aceste mecanisme
în instrumente ale emancipării noastre.
05. ÎNCREDERE ÎN AVANGARDA INTELECTUALĂ ŞI ARTISTICĂ A
SECOLULUI AL XX-LEA
Suntem conştienţi de importanţa ideilor avangardei secolului al
XX-lea pentru regândirea şi înnoirea tradiţiei filosofice şi politice
de stânga. Noi credem că, pentru ca această restaurare să
aibă loc, este nevoie de o abordare extrem de deschisă şi nondogmatică
ce presupune o receptare critică a ideilor, conceptelor
şi practicilor formate în afara cadrului doctrinal marxist. Scopul
nostru primar este de a recrea legătura între acţiunea politică,
gândirea angajată şi inovaţia artistică.
DV: Mulţi oameni văd astăzi avangarda ca pe un lucru discreditat
de experienţa sovietică în care „dictatura proletariatului” a
degenerat destul de repede într-o „dictatură asupra proletariatului”,
o măsură totalitară pe care mişcarea anticapitalistă a
încercat în mod explicit să o respingă. În ciuda principiilor antiavangardiste
ale „mişcării mişcărilor” (o revoltă organizată atât
împotriva vechii stângi staliniste şi pretenţiilor sale universale
de adevăr, cât şi împotriva noii drepte neoliberale) credem că o
parte din conţinutul avangardei este crucial pentru înţelegerea
artei contemporane. Propunem o rediscutare a avangardei, dar
printr-o lectură diferită a structurii sale: o lectură care plasează
potenţialul politic al artei nu doar în cadrul autonomiei estetice,
ci şi în autonomia practicilor politice, depăşind astfel câmpul limitat
al politicilor aplicate. A gândi relaţia dintre „artă” şi „politică”
fără a invoca ideile avangardei ar diminua importanţa ambelor
domenii; e ca şi cum am reduce avangarda doar la o pură inovaţie
adusă în „forma” producţiei artistice. Astfel, radicalitatea artei nu
46
poate fi redusă la legătura ei cu imperativele sociale sau politice
sau la inovaţiile stilistice formale, ci poate fi înţeleasă şi prin forţa
sa poetică, prin abilitatea de a pune sub semnul întrebării şi de
a destabiliza noţiunile de politic, social, cultural şi artistic. Avangarda
este un coup d’état împotriva istoriei, făcând posibile noi
forme de expresie în artă şi politică.
Pentru moment, elementele istorice ale esteticii avangardiste
compun o nouă structură. Astăzi, putem vorbi de următoarea
clasificare:
a) realismul ca metodă estetică
b) loialitate faţă de impulsul revoluţionar al avangardei
c) autonomia ca auto-organizare politică
DR: Gândindu-ne retrospectiv, aceste afirmaţii cu privire la
importanţa avangardei par un pic prea vagi.Toată lumea pretinde
avangarda ca propria moştenire. Important este să distingem
între diferitele pretenţii. Distincţia nu s-ar reduce doar la chestiunea
„formei” (opunând un realism avangardist figurativ unui
formalism avangardist abstract), ci ar merge în profunzime,
preocupându-se de ideologia modernistă a avangardei ca atare.
Cultul iraţionalului, tendinţa artei spre obiectivarea formalistă
amestecată cu o relaţie aproape animistă cu lumea lucrurilor, cultul
devalorizării meşteşugului şi celebrarea Noului, unde inovaţia
devine un mijloc în sine, toate reprezintă faţete ale modernităţii
pe care le-am putea respinge, valabile nu doar pentru trecut, ci
şi în vremurile noastre. Ele servesc deseori ca politică autonomă
pentru a justifica o viaţă boemă, iar mai târziu sunt afişate ca alibi
social. Poate că cele mai interesante momente al avangardei
sunt cele de întoarcere către modernism, realism sau clasicism
revoluţionar, atunci când încearcă să capteze o estetică idealistă
cu finalitate materialistă, când înţelege întreaga moştenire a artei
clasice ca pe un bazin de captare în vederea unei „estetici a
rezistenţei”. Poate că aceasta este descoperirea capitală a avangardei:
arta, nu ca mijloc de autocritică, ci ca autocapturare şi
favorizare a unei decodificări comuniste a istoriei artei.
06. STRUCTURA DE CLASĂ
Una dintre problemele teoretice fundamentale rămâne definirea
structurii de clasă a societăţii contemporane. Astăzi, într-un moment
în care relaţiile de muncă se află într-un proces radical de
transformare, noţiunea de clasă însăşi suferă modificări. Nu mai
putem folosi în întregime definiţiile anterioare de “proletariat”
şi “burghezie”; nu ne mai putem baza pe vechile forme de organizare
a luptei de eliberare.
Trebuie să continuăm reexaminarea teoriei de clasă luând în
considerare dezvoltarea antagonismului dintre muncă şi capital
şi afirmăm că acest antagonism rămâne unul central. Transformarea
societăţii nu a făcut-o să dispară ; dimpotrivă, acest antagonism
s-a intensificat şi, în consecinţă, trebuie reinterpretat.
Ne confruntăm, de asemenea, cu problema regândirii strategiilor
şi sarcinilor criticului într-o conjunctură în care structura forţelor
productive se schimbă.
DR: Problema structurii de clasă în societăţile post-socialiste
este una foarte dificilă, cu atât mai mult cu cât ne confruntăm