Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

ătrână, îmbrăcată rău, ca o servitoare. Dumnealui este? Moş Costache consimţi din cap.
— Uite aici, luă femeia în primire pe Felix. Ăsta-i patul, cum nici la mama dumneatale n-ai
avut.
Într-adevăr, era un pat mare, cu tăbliile de lemn de nuc sfârşite în două suluri groase cu
capete de bile. Marina îl pipăi cu mâna, demonstrativ.
— Şezi pe el, să vezi! Uite, aici îţi pui rufele, ici hainele, ghetele să le pui aici, în cutie. Ai
masă să scrii pe ea cât pofteşti.
Odaia era asemănătoare cu aceea a Otiliei, dar în locul tapetului era o zugrăveală verzuie.
Şi aci o mică fereastră dădea în curtea vecină. Marina urmă călăuzirile ei, dând lămuriri
dintre cele mai indecente. Când Felix o privi mai bine în faţă, văzu că n-avea decât un ochi
valid. Celălalt îi era atacat violent de albeaţă şi era pe jumătate închis de pleoapă.
— Ce faci, se răsti deodată Marina la moş Costache, nu-mi
dai bani de cheltuială? Doar n-o să te hrănesc cu vânt! Moş Costache se bâlbâi:
— Nu-nu-nu mai ai bani?
— Că mulţi mi-ai dat, îi rânji bătrâna.
Această familiaritate miră pe Felix, care totuşi observă că, cu tot halul în care se afla
Marina, ea n-avea aerul să fie o slujnică. Anumite trăsături mai fine îi înnobilau fizionomia.
Mai târziu el află că bătrâna era o rudă îndepărtată a lui moş Costache, pe care acesta,
abuzând de împrejurarea că femeia, celibatară, n-avea unde să se ducă şi era şi cam
slabă de minte, o folosea ca servitoare. Bătrânul îşi scărpină puţin chelia, apoi trase la o
parte pe Felix, întrebându-l cu glas şi mai stins ca de obicei:
— A-a-ai bani?
Felix se roşi la faţă şi vârî repede mâna în buzunar. Avea vreo optzeci-o sută de lei, cât îi
mai rămăsese după cumpărarea biletului de tren şi care în fond îi fuseseră daţi de moş
Cos-tache, conform unui aranjament, prin secretariatul internatului, ca bani pentru mici
cheltuieli. Scoase un portmoneu în care şedeau ticsite câteva monede de argint.
— Numai cinci lei, zise Costache, ochind portmoneul. Felix îi întinse o piesă groasă şi
mare.
— Da pâinea, sări Marina, care n-ai plătit-o de două
săptămâni! Moş Costache îşi mai ciupi puţin fruntea şi repetă umil:
— M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat.
Felix îi întinse şi a doua piesă. Între timp pianul tăcuse, dar emoţia nu-i îngăduise tânărului
să audă trosniturile scării apropiate. Când întoarse capul, zări pe Otilia. Era cam palidă şi
avea ochii ficşi şi mustrători.
— Papa, ce faci aici?
Bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se.
— Nimic. I-arătam odaia. Te las pe tine să-i ţii de urât.
Şi, frecându-şi mâinile, bătrânul o luă mărunt pe scară în jos.
— Ţi-a cerut bani? întrebă, supărată, Otilia pe Felix.
— Nu! minţi acesta.
— Ba ţi-a cerut! întări fata cu o intonaţie care n-admitereplică. Papa este un om bun, urmă