Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

Otilia sări pe marginea scaunului lui Pascalopol şi începu să îndrepte gulerul acestuia.
— De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai puţin, ca
să poţi vorbi în tihnă. Nu te preocupa de noi.
Pascalopol luă mâna Otiliei şi o sărută.
Totuşi, zile întregi Pascalopol fu absorbit de treburile moşiei,
şi cei doi invitaţi rămaseră de capul lor. După vreo două săptămâni, moşierul fu chiar silit
să plece la Bucureşti pentru două zile. În timpul acesta, Otilia, urmată orbeşte de Felix,
născocea tot soiul de distracţii, izbutind să capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de
la curte. De o cracă groasă orizontală a unui nuc bătrân legase un leagăn în care se
dădea în picioare, fluturându-şi fusta şi părul. Intra în toate şurile şi dormea în fin. Nu se
lăsase până ce nu se scăldase în heleşteu, gonind pe Felix ceva mai departe. Dar
petrecerea de predilecţie o constituia un soi de cavalcadă specială. Argatul de la grajduri
le dăduse doi cai mai ciolănoşi, pentru tracţiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelţi,
care se lăsau încălecaţi cu blândeţe şi fără şea, ducând pe călăreţi încet, la o simplă
bătaie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheaţi la început de argat, se dedaseră
binişor la acest sport şi colindau singuri moşia. Însă Otiliei îi venise alt gust: să se urce
chiar pe calul lui Felix. Calul, masiv, suportă fără obiecţie îndoita greutate, şi astfel oamenii
văzură, crucindu-se, noua arătare, un cal purtând în spinare un bărbat şi o fată, care
stătea în faţă, lângă coamă, băieţeşte, cu fluierele picioarelor scăpate de sub rochie. Otilia
găsea că acesta e sportul cel mai chic.
— Simt nevoia, îi mărturisi într-o astfel de cavalcadă Felix, după atâta singurătate, să
iubesc pe cineva, să am o tovarăşă... nedespărţită.
— Felix, îi răspunse Otilia, eşti încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândeşti la iubire,
înainte de a-ţi face o carieră strălucită. Iubirea, măsură ea vorba, e un cuvânt mare, dar
apoi vezi că singură n-ajunge. Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol, cum l-aş iubi!
— Pascalopol e şi bogat, observă fără nici o intenţie iro-nică Felix.
— O, nu pentru, asta, protestă Otilia, însă e adevărat cănumai un bogat ca el poate să fie
generos şi gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.
— Va să zică, cugetă tare Felix, ca să fiu iubit, va trebui neapărat să devin bogat?
— Poate că da, însă nu-i de ajuns. Papa, să ştii, e foartebogat, şi-l iubesc mult, însă nu
poate sa facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare.
Pascalopol aduse de la Bucureşti ştiri neprevăzute. Stănică se căsătorise de două
săptămâni, adică numaidecât după plecarea Otiliei. Toate formalităţile le avea de mult
îndeplinite, amânase doar sistematic solemnitatea, pentru a constrânge pe Simion să-i
acorde zestrea cerută. Lucrul se putuse deci face repede şi într-un “cerc intim”. Dar pe
dată ce formalitatea civilă fu îndeplinită (aceea religioasă fu respinsă ca prejudecată
învechită), Stănică şi Olimpia se năpustiră asupra casei căpătate drept dotă şi vrură să
intre în stăpânirea ei numaidecât. Casa era însă închiriată, şi, cu drept cuvânt, chiriaşul nu
consimţise să se mute înainte de Sfântul Dumitru. Stănică devenise agresiv, îl ameninţă, îi
găsi viţii de executare a contractului, îi trimise somaţii în numele Aglaei, care, plictisită, senvoi
cu chiriaşul, plătindu-i o despăgubire, şi acesta, în sfârşit, permise familiei Raţiu să
pună stăpânire pe proprietăţile ei. Cei doi n-aveau însă nici o mobilă. Olimpia de o parte şi