Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae
râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi,
şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu
încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră
întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta
muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi
comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu
orice chip să-şi procure “notele”, spre a le copia în albumul său. Erau însă zile în care Titi
refuza cu îndărătnicie orice propunere de deplasare, sub cuvânt că-i este urât. Atuncea
şedea pe o bancă, ascuţind cu atenţie creioanele colorate, tăcând cu desăvârşire. Aceste
crize de apatie erau aprobate de Aglae ca dovezi de cuminţenie, şi când Felix invita pe Titi
la plimbare şi acesta refuza sub cuvânt că-i este urât, Aglae sărea:
— Unde să se ducă băiatul, să bată uliţele ca toţi pierdevară? Să stea acasă!
Titi mai avea şi altă ciudăţenie. Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa
oamenilor, spunea:
— Mă duc să mă legăn!Atunci se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei
sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic se legăna neîncetat de la dreapta la
stânga şi invers. Alteori se aşeza întins pe spate şi, cu mâinile la fel împreunate, pe
canapea sau pe pat, se clătina într-o parte şi-ntr-alta. Insatisfacţie în copilăria joasă, sau
amintire prea profundă a acestei copilării? Felix nu-şi putea explica. Pentru Aglae şi
ceilalţi, purtarea lui Titi părea foarte firească, şi însăşi Aglae îşi îndemna fiul, câteodată:
— Dacă te-ai plictisit, du-te şi te leagănă!
Într-altă zi, Felix găsi pe Titi aşezat pe o bancă, cu o mână în dreptul inimii şi aplecat cu
bustul peste pântece, ca şi când ar fi fost chinuit de o mare durere lăuntrică. Faţa îi era
tânguitoare, iar Aglae şi Aurica şedeau îngrijorate în juru-i, îmbărbătându-l:
— Dar n-ai nimic, omul lui dumnezeu, de unde ţi-a mai venit şi asta?
— Aşa spui dumneata, se căina Titi, dar eu ştiu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.
— Unde te doare? Fleacuri! făcea Aglae, expertă, punând
mâna pe locul arătat de Titi. — Şi tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.
— Ăsta ţi-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreţ către Simion. El, bolnav de inimă!
Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult — arză-l-ar focul de citit — şi ţi s-a
pus un junghi.
Amândouă femeile fricţionară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple şi pe piept,
şi hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ şi asiduu la
industriile lui. Totuşi, într-altă zi declară la toţi, dezolat şi cu un zâmbet amar în colţul gurii
— efect al unei lecturi întâmplătoare de cărţi de chiromanţie —, că el n-avea sa trăiască
mult, fiindcă linia vieţii îi era scurtă şi n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de
trebuinţă ca Aglae şi Aurica să-i arate că şi ele aveau liniile în chestiune foarte rău
conformate şi că totuşi trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanţie fu zdruncinată şi buna
dispoziţie reveni.
Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai
multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi