Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— Să-l luăm, fireşte, de ce nu? consimţi Pascalopol cu amabilitate, dar puţin contrariat.
Apoi adăugă: Crezi că
dumnealui o să-i facă plăcere sa-şi piardă vremea cu oameni de vârsta mea? Tinerii vor
sa fie liberi.
Felix găsi primejdios să ia o atitudine într-un fel sau într-altul, dar Otilia îşi trecuse braţele
subţiri în jurul gâtului lui Pascalopol.
— Vai, ce prostii spui, dumneata om în vârstă! Lasă să-l luăm şi pe el.
Prin inima lui Felix trecu un fior de neplăcere nelămurită, însă Pascalopol se arătă fericit şi
sărută printr-o aplecare a capului mâna Otiliei de pe umărul său drept. Marina aruncă o
faţă de masă peste masa de tablă şi în curând se vădi conţinutul pachetelor în care se
aflau lucruri de mâncare fine, felii de pateu, brânzeturi fermentate, sticle de vin. Fu
chemată, la cererea lui Pascalopol, şi Aglae, care sosi pe o portiţă dindărătul casei,
însoţită de Aurica şi de Simion, cu broboada pe el şi cu ghergheful în mină. La lumina unei
lămpi atârnate de grinda chioşcului, începu o cină improvizată, la care fu invitat şi Felix şi
la care se ilustrară prin lăcomie moş Costache, Aglae şi Simion. Otilia, ca de obicei, abia
se atinse de mâncare. În schimb, bău cu sorbituri încete din vinul turnat de Pascalopol. O
astfel de colaţiune la ora mesei, într-o casă în care se gătise şi în care gazda putea
organiza o cină în regulă, miră pe Felix. Însă el începuse să se obişnuiască cu ciudăţeniile
locului.
Pe la orele zece, Pascalopol, Aglae, Aurica şi Costache începură să joace cărţi. Jucau pe
bani, şi Aglae se împrumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol, totuşi Felix avu
impresiunea că cel puţin acesta din urmă nu şedea acolo din patima jocului. Pascalopol
era un om inteligent, prea stăpân pe sine ca să se lase, din viţiu, ciugulit de toţi. Era
evident că el venea acolo pentru cineva, desigur pentru Otilia, şi că jocul de cărţi era
numai un pretext. Felix avea acest sentiment, pe care nu şi-l explica bine, că legăturile lui
de rudenie, oricit de îndepărtate, cu Otilia, şi de veche intimitate îi dădeau dreptul să
cenzureze purtările ei. Pascalopol nu-i era antipatic, dar văditele lui atenţii pentru Otilia i se
păreau scandaloase. De la început ghicise în Otilia o prietenă de vârsta lui, un factor
feminin care-i lipsise. Că o fată de optsprezece ani arăta atâta interes pentru un om în
vârstă, asta i se părea ciudat. Mai curios era că ceilalţi nu erau scandalizaţi. Dacă moş
Costache părea de-a dreptul încântat şi specula cu umilinţă această situaţie, Aglae şi
Aurica nutreau în priviri invidia.
— Vă plimbaţi mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onoraţi
niciodată...
— Vai! se disculpă patetic Pascalopol, dar fără să încurajeze vreo interpretare precisă.
— Ei, ce vrei tu, Aurelio? interveni acră Aglae, dumnealui caută temperament,
îndrăzneală, cum au fetele de azi. Acum nu mai merge modestia fetelor crescute
cumsecade. Ştii tu să pui picior peste picior şi să te spânzuri de gâtul bărbaţilor?
Pascalopol făcu un gest de reproş cu ochii către Aglae, Costache răsuci o ţigare, udând-o
cu limba, cu o expresie de absenţă desăvârşită, iar Otilia, care sta în spatele lui Pascalopol,
se desprinse uşor şi se aşeză lingă bătrân.
— Pascalopol, continuă Aglae cu vocea îngroşată, dumitale ţi-ar trebui o femeie blândă,
nu prea tânără, care să te stimeze, nu o zănatică...