Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— “Tanti” Marina! dă-mi doi lei.
— N-am, fugi de-aici, n-am decât o băncuţă.
Îl prinse într-o zi chiar pe Felix, singur acasă.
— Nu-i nimeni? întrebă el, simulând desperarea.
— Nimeni!
— Ce ghinion! Soţia mea e grav bolnavă, şi n-am un ban în casă. Mă-mpuşc. N-ai
dumneata măcar cinci lei?
Însă victima de predilecţie a lui Stănică era Aurica (în onoarea ei îşi numise copilul Aurel),
admiratoare în general a oricărui bărbat şi îndeosebi a acestuia, pentru vigoarea şi
îndrăzneala lui. Stănică, în numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în
braţe şi o săruta viguros pe amândoi obrajii. Apoi intra în materie:
— Cumnată, viaţa mea e un lung martiriu!
— Vai, domnule Stănică, un bărbat ca dumneata învinge totul în viaţă.
— Şi totuşi sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am
zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
A “reda libertatea”’ era o formulă ce umplea de mare îngrijorare pe Aglae, care vedea cu
groază pe Olimpia întoarsă acasă cu ruşine şi cu un copil. Dar situaţia Olimpiei se amelioră
pe neaşteptate, şi tot graţie lui Stănică, fără ca acesta să fi avut intenţia expresă.
Stănică veni într-o zi abătut în odaia cu pernele, în care lucra Simion. Aglae, văzându-l pe
geam, intrase şi ea.
Fără să spună nimic, Stănică se aşeză pe sofa, îşi desfăcu puţin vesta şi se întinse pe
spate cu o mână pe frunte şi una în dreptul inimii.
— Dar ce ai? îl întrebă Aglae, incredulă, în vreme ce Simion, hipocondru, îl privea cu
nelinişte.
— Sunt bolnav, sunt grav bolnav, şopti cu întârziere Stănică şi, vârând cu încetineală
mâna în buzunar, scoase o batistă mare, pe care o întinse spre Aglae, fără sa privească.
— Ce e cu batista?
— Mamă, te rog s-o uzi în apă rece, s-o pun la inimă.
— Eşti bolnav de inimă? întrebă speriat Simion, apropiin-du-se.
— Da.
— Şi eu cam sufăr de inimă, mărturisi Simion. Ce simţi?
Aglae se răsti la bătrân, aducând totuşi batista udă lui
Stănică:
— Fugi de-acolo cu boala ta de inimă. Iar începi cu prostiile. Dar tu, se adresă ea
ipoteticului ginere, de unde până unde, că nu te-am mai auzit?
— Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trăit. Am ascuns boala, ca să nu amărăsc
pe Olimpia, să nu-i dezvălui viitorul întunecat. Am fost nobil, dumneavoastră nu m-aţi
preţuit. Supărările mi-au agravat boala.
— Te doare? insistă Simion.
— Nu mă doare, am palpitaţiuni înspăimântătoare şi leşinuri. Pune mâna, să vezi!