Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia
intrară. Otilia i se păru lui Felix orientată. Suiră pe o scară cu balustrada de fier forjat şi se
opriră în faţa unei uşi mari de la etajul I, pe care o mică tăbliţă de email arăta numele
simplu: Leonida Pascalopol. Casa, azi ştearsă faţă de noua arhitectură a capitalei, înfăţişa
atunci ultimul confort. Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile largi şi cu frontoane de
lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată,
şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor
se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită.
La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. Otilia sună
apăsat soneria electrică. Se auziră paşi grăbiţi şi grei, şi Pascalopol însuşi deschise uşa,
îmbrăcat într-un halat larg de mătase fină, legat la mijloc cu un mare cordon, pomădat şi
parfumat cu profunziune. Un fecior cu vesta dungată aştepta cuviincios îndărătul lui.
Pascalopol îi făcu un semn, şi acesta dispăru, în vreme ce el însuşi conducea pe tinerii
oaspeţi prin apartamentul lui. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi
putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi convenţional. În loc de dormitor,
avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună
calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit
într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o
tolbă cu săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un
ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul marginii ei exterioare, atârnau
nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva scaune în X, încrustate cu
sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor pe care atârnau câteva mici picturi de privelişti de
pe Bosfor. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată însă rustic, cu ajutorul unor pene
de lemn. Pe ea se aflau un teanc de registre şi, la un capăt, o mare maşină de scris,
“Yost”. Pe pereţi se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche după Salvator Rosa,
reprezentând un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o culă de Juan Alpar şi
alte câteva tablouri, centrate în jurul unui portret mare al unui tânăr student de universitate
germană, în uniformă de asociaţie goliardică, măsliniu la faţă, cu trăsături fine şi ascuţite.
— Aici eşti dumneata, nu-i aşa? întrebă Otilia pe Pascalopol, ca şi când mai văzuse
tabloul şi altă dată.
— Da, eu sunt... pe când eram student la Bonn. Tabloul mi l-a făcut un prieten italian pe
care l-am cunoscut acolo. Am şi alte lucruri de el la moşie, unde l-am invitat odată.
— Vrei să vezi moşia? întrebă Otilia pe Felix într-un fel care întări acestuia o bănuială.
Înţelegând numaidecât aluzia Otiliei, Pascalopol le arătă un album mare cu fotografii. Erau
fotografii ale conacului (într-un vast stil românesc, cu pridvor şi boltă), a unui lac, a unor
vite şi cai de rasă, a grajdurilor, a câinilor de vânătoare şi a altor elemente de inventar, cu
inscripţiile trebuitoare, arătând o mare avere şi o mare grijă. La sfârşit însă se aflau un roi
de mici fotografii format vizit, cafenii, cu figuri de persoane şi cu inscripţii greceşti şi
franţuzeşti indicând ca provenienţă Stambulul şi Atena.
— Sunt rude de-ale mele, lămuri Pascalopol pe tinerii privitori, am în mine puţin sânge
grecesc. Dar să vă arăt alte lucruri care vă interesează mai mult.
Pe întinderea unui întreg perete, încălecând chiar uşa, se vedea un sistem de dulapuri fin
intarsiate, închise peste tot. Păreau depozite elegante de acte. Pascalopol deschise
câteva uşi, descoperind rafturi înţesate cu cărţi. Erau acolo volume franţuzeşti, nemţeşti,