Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

vine Pascalopol. Mai treci pe la noi, întreba Aurica de dumneata!
Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau
lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase
repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu iam
plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări
pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Cos-tache Giurgiuveanu.
— Nu mai spune! Chiar aşa-l cheamă.
Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu
apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenţi, la intelectuali tineri în
concubinaj, scoţând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea
printr-o poliţă scadentă la data exigibilităţii ei. În caz de neplată, preschimba poliţa sporindu-i
cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaş. În genere însă îngăduia pe toţi cu multă
bonomie, fiindcă prin sistemul poliţelor şi al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla.
Plătită anticipat, chiria era, de pildă, patruzeci de lei lunar, poliţa era de optzeci de lei, la
întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaş se încurca, moş Costache
nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului şi-i cerea,
bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceştia îi prefera), tratate de medicină,
cursuri, articole de obicei scumpe. Felix îşi aduse aminte fulgerător atunci că moş
Costache se oferise să-i cumpere el, punându-i în cont, anume manuale, ceea ce-l
surprinsese ca contrastând cu aparenta lui ignoranţă, şi că chiar îi adusese unul, în
perfectă bună stare, cu excepţia unei semnături rase cu un briceag. Colegul îi mai povesti
că moş Costache vine des să vadă casa, îi dă târcoale atente, privind-o cu mâinile la
spate de pe trotuarul opus, ba urcă scările, ascultând uneori zgomotele din casă, că
instalase, unicul în Bucureşti, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu
comutatorul de jos, să se stingă cam în clipa când chiriaşul ajunge la etaj. Asta, pentru a
evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. (Felix se gândi prin contrast la lampa
cu petrol din casa lui moş Costache.) De altfel, bătrânul nu făcea nici o observaţie, privea
cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei şi le saluta ceremonios pe acestea, dacă
păreau de condiţie bună. Colegul mai adăugă că moş Costache avea obiceiul să încerce
de a da restul, la unele sume plătite, în timbre poştale, pe care le ţinea într-un portofoliu
gros, legat cu gumilastic, pretextând că n-are mărunţiş. Felix îşi aminti numaidecât de
debitul de tutun denunţat de Stănică.
Spre Crăciun, Stănică apăru în casa lui moş Costache cu un individ necunoscut, între
două vârste, îmbrăcat în haine prea lungi, ponosite, cu mari mustăţi roşcate căzând peste
buze, cu capul ras. Avea înfăţişarea neruşinată, ipocrită a avocaţilor de provincie, siliţi să
facă orice pentru a trăi şi lipsiţi de orice scrupule. Faţa îi era rumenă, înfloritoare, iar ochii,
spălăciţi. Întâmplător, se afla şi Pascalopol, fiind spre seară, alături, se-nţelege, de Otilia şi
de Felix. Acesta rămase nedumerit când Stănică recomandă pe individul roşu:
— V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu, domnul doctor Vasiliad, cam
grecotei el, nu-i vorbă, dar bun doctor, pe mulţi a sculat din pat.
Stănică vorbea familiar, cu pretenţii de umor, însă Pascalopol nu gustă deloc spiritul lui şi
lăsă privirea în jos, jenat. Doctorul se aşezase îndrăzneţ pe scaun şi aştepta ca un spe-