Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

cald, care fierbe şi plesneşte, făcând să se mişte domol suprafaţa lui. Bucăţi din această
lavă pătă câmpul pe ici, pe colo, adunându-se spre centrul invaziei. Strigătele guturale
sugrumate crescură în val, şi noroiul începu să se prăvale mai cu putere, zguduind
pământul.
— Sunt bivolii, zise Pascalopol, şi opri brişca lângă marginea drumului. Cum Otilia se
îngrijora, o asigura: Nu fac nici un rău.
Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul, în inima lui se zărise întâile vite lungi,
bituminoase, cu capul aplecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o
barcă infernală pe Styx. Apoi veniră mai multe laolaltă plutind, îndesate unele într-altele,
pline de nămoale încrustate, bărboase şi, în sfârşit, invazia fu atât de generală, încât
brişca fu înconjurată de aceşti zei negri, care trăgeau din nări privind spre Otilia,
confundând-o poate cu o buruiană mai înaltă. Toată câmpia părea din pricina colbului
cotropită de bivoli. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau
nişte urlete sălbatice. Felix şi Otilia nu distinseră alt animal; dar Pascalopol, ţinând bine
caii, care sforăiau, începu să strige:
— Măi, care sunteţi acolo?
Un glas se auzi ca de pe lumea cealaltă:
— Aici suntem, boierule.
În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână, un
om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor.
Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care
intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea, îngroşată cu colb, îi brobona
fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă, şi semănând cu
tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit prin nămoluri, cu caduceul rupt.
— Tu eşti, măi Lepădat! zise Pascalopol. Unde îi duceţi?
— D-apăi îi mânăm mai sus, la jgheaburi!
— N-aţi pierdut nici unul?
— Ba nu, numai pe doi i-am lăsat la ocol, că-s răi tare, tune dracu-n pielea lor. Nu trag
deloc la jug!
— Să-i trimiteţi la iarmaroc, să-i vândă.
Pascalopol dădea porunci liniştite, hotărâte, şi Felix ad-miră ţinuta lui de stăpân al
câmpurilor şi vitelor. Otilia ţipă deodată, fiindcă un bivol, indus în eroare de rochia ei albă,
îşi apropiase fălcile lungi şi păroase, mirosind-o cu înclinarea de a o rumega. Pascalopol îl
lovi cu biciuşca peste bot şi vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. Şi unul din caii
de la brişcă necheză la vederea ciurdarului. Turma se scurse încet, ca o lavă groasă,
ridicând un fum gros de praf, şi reconstitui de cealaltă parte a câmpului acea târâre
colboasă. Pascalopol dădu bici cailor şi brişca porni.
— Pascalopol, întrebă Otilia (Felix observă familiaritatea), la ce servesc bivolii? De ce sunt
aşa urâţi?
— Sunt buni la jug, răspunse moşierul, au putere mare.
Câmpul cel negru, semănat cu smocuri de buruieni, începu să se coloreze din nou.
Reapărură lanurile lungi, dar de data asta bine tăiate, unele ablicioase, cu ovăzuri, altele
verzi, cu porumb. Printre ele, fâşii subţiri şi lungi de un verde-închis arătau lanuri de
cartofi. Pătrate mari cu mirişti şi altele cu trifoi geometrizau întinsul chilim. Fundul zării se
întunecase şi se putea ghici o pânză deasă de sălcii din care ieşea un mic fruct sclipitor.