Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

luase înainte, şi Felix auzi numaidecât o fâşâitură de fânuri uscate, urmată de strigătul:
“Aici, aici”. Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună. Felix şi Otilia se culcară pe spate
cu mâinile sub cap şi priviră cerul. Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate,
altele pierdute în depărtări, şi ţârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început
decât un scârţâit confuz, apoi începea să desfacă ţârâiturile în infinitele lor componente,
distingând semnale şi răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar
în apropierea urechii, altul răspundea înăbuşit din centrul pământului. Ţârâitura curgea cu
monotonia tictacului unui ceas, neobservată prin obişnuinţă, huruitoare prin prea multă
atenţie. Ca printr-o ocultă corespondenţă, pulberea de stele de pe cer îşi schimba ţesătura
mereu, aşa cum şi-o schimbă o spumă fină de săpun care se topeşte. Unele stele luceau
mai repede, altele se stingeau, şi mişcarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiţi de
viziunea pământului, cei doi se simţeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se
umplu de o linişte sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această
navigaţie aeriană luase însă şi pe Otilia. Fata contempla alături cerul şi, fiindcă tăcea
îndelung, Felix crezu că adormise. Deodată, căutându-i mâna, Otilia zise:
— Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.
Felix înţelese punctul de vedere al Otiliei. Cum şedeau pe spate, aveau senzaţia că sunt
aplecaţi spre concavitatea cerului.
— Atunci Pascalopol, continuă Otilia gândul ei, ar rămâne pierdut în urma noastră.
— Nu mi-ar părea rău, zise Felix, deşi, recunosc că e unom foarte de treabă.
— Nu-l poţi suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e aşa de modest!
— Crezi? Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit.
— Ti s-a părut că e indispus? Nu-mi vine să cred. De altfel am să-l descos eu. În orice caz
te asigur că nu din pricina ta, fiindcă te stimează, şi-apoi tu...
Felix înţelese: “...şi-apoi tu nu reprezinţi nici o primejdie”.
— Otilia, îşi luă inima-n dinţi Felix, îmi pare bine, dar, într-un fel, şi rău că am venit şi aici,
şi la voi!
—De ce? întrebă simplu Otilia, fără să se-ntoarcă, cu ochii mereu la cer.
— Fiindcă... fiindcă m-am obişnuit cu tine, şi încep că mă tem că voi rămâne iarăşi singur.
— Ţi-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol
e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau sa-l părăsesc pe papa, şi prin
urmare nu te las nici pe tine.
— Dacă n-ar fi moş Costache, ai fugi, va să zică! O fată ca tine poate să iubească un om
cu mult mai în etate?
— Nu m-am întrebat serios asta, dar înţeleg ce vrei sa spui. Însă ce tânăr de vârsta mea îţi
închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau sa fiu liberă!
Felix ar fi voit să spună: “Eu!” însă nu îndrăzni.
— Aş voi odată să-ţi vorbesc multe, se mulţumi el să zică, dacă vei putea să m-asculţi.
— Te voi asculta! răspunse la fel de simplu Otilia, care în tot acest timp îşi ţinuse mâna pe
mâna lui.
Un câine începu să latre violent, apropiindu-se, şi un glas bărbătesc se auzi strigând în
noapte: “Hei, domnişorilor, acolo sunteţi?” Felix şi Otilia se dădură jos şi, răspunzând la
apel, se-ndreptară aproape alergând spre curte. Când se arătară, ţinându-se de mână, în
faţa pridvorului, Pascalopol şedea gânditor la o măsuţă. Părea trist.
— V-am aşteptat la cafea, zise el, poftiţi! Eu, la moşie, nu prea pot fi un tovarăş agreabil
pentru nişte oameni tineri!