Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămaşă, ca peste noapte,
afla mai târziu Felix). Ajunşi în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix
zări cărţi, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărţile şi caietele
erau învelite cu o grijă meticuloasă şi semnate caligrafic pe un portativ tras uşor cu
creionul. Văzând admiraţia lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate şi alte dovezi de
industrie. Avea albume în care copia cu
o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate şi colorate. Legătura şi
cartonarea albumelor erau opera lui. În loc să-şi cumpere hârtie de muzică, inventase un
pieptene cu cinci picioare de creion cu care linia hârtia velină simplă. Îşi făcuse o cutie
pentru păstrat desenele din carton lipit cu îngrijire cu o hârtie cafenie şi apoi ornamentat în
peniţă cu fluturări gotice. Manualul de limba latină îl imitase pe de-a întregul, fabricând
legătura, cartonajul, reproducând desenele şi scriind caligrafic textul. La întrebarea lui
Felix dacă făcea asta ca să economisească banii pentru cumpărarea cărţilor, Titi spuse că
nu, dar “că-i plăcea” aşa. Avea şi o vioară, pe
care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât câteva linii de exerciţiu
elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului. Îşi
făcuse un album de muzică în care copiase tot ce-i picase în mină: arii populare, romanţe
italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti.
— Când ai ceva frumos, zise Titi lui Felix, te rog să-mi dai să copiez.
— Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am
caietele lui Mazas, propuse Felix.
— Nu acum, refuză hotărât Titi, acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche.
Mai târziu, peste câţiva ani! (Avea douăzeci şi doi de ani.)
Felix avu în gând o clipă intenţia de a-i demonstra că metoda e greşită, dar se stăpâni
spre a nu părea pedant. Întrebându-l în ce putea să-i fie de folos, Titi ceru să i se arate la
limba latină. Voia numai traducerea, şi anume, să i se spună cuvânt cu cuvânt în
româneşte, pentru a-l scrie deasupra textului. Orice sugerare a unei alte metode fu
respinsă, şi Felix trebui să-i dicteze, privind cartea pe deasupra umărului lui, în vreme ce
el scria atent traducerea, făcând să i se repete câte o vorbă. După o jumătate de oră, Titi
declară că s-a plictisit şi că-l doare capul şi nici măcar nu arăta dorinţa de a urma
numaidecât a doua zi, spunând pur şi simplu:
— Să lăsăm pe altă data.
Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l
lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul,
luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de
muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise
de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile
aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit
cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să
lipsească şi ziua, şi noaptea... chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o
complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine. Într-o zi, Aglae, la o şedinţă de joc de
cărţi, apelă din nou la el:
— Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii neinvitat, Titi e