Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

devotament la piept şi zise:
— Domnişoară Otilia, porunceşte. Am de la moş Costache învoirea să te răpesc oricând.
Otilia nu răspunse la această propunere, deviind chestiunea.
— Ai cai la moşie, pot să devin amazoană?
— Este, este, cum să nu, îţi rezerv unul cu totul blând.
— Eu, zise Felix, n-am altă dorinţă decât să dorm în fân. Am stat numai câteva ceasuri
într-o şură, la o excursie, şi de atunci otava mi se pare cel mai bun culcuş.
— Dar şi eu, sări Otilia, vreau să merg în şură, trebuie să fie foarte nostim.
— O, de asta să n-ai nici o grijă, o linişti Pascalopol, fân avem destul. Însă, sper că nu vei
dispreţui odaia pe care ţi-am pregătit-o. Ştii c-avem şi un pian, ceea ce n-are şura...
— Pascalopol, admiră Otilia pe moşier, totdeauna ai fost chic!
— Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, după ce te odihneşti, te poţi plimba pe moşie. Dau
ordin să-ţi dea o brişcă, dacă vrei, îţi dau chiar un cal cuminte... nu te teme... Îţi dau ş-o
călăuză... aci devii numaidecât călăreţ.
Felix mulţumi, rezervându-şi sa se gândească, însă nu putu să nu remarce că Pascalopol
îi făcea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta îl indispuse, fiindcă aici i se părea
locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia. Pascalopol le recomandă să se
odihnească un ceas după-masă, până ce el pune puţin la cale treburile moşiei, şi, luându-i
pe amândoi de braţ, îi scoase în coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capăt.
— Acum, zise Pascalopol Otiliei, să te duc şi pe dumneata!
Când însă, puţin mai târziu, Felix arunca ochii pe fereastră, văzu că Otilia, departe de a fi
în camera ei, se plimba în fundul livezii care despărţea conacul de pătratul şurilor, la braţ
cu Pascalopol. Acesta părea să râdă foarte voios şi-şi apropia pe cât putea în mers
obrazul lui de al fetei. Felix simţi
o mare ciudă. Sentimentul că Otilia este o fiinţă destinată să urmeze foarte de aproape
propria lui cale crescuse mult în ultima vreme. Ar fi voit să fie foarte bogat, să fie major, să
ia pe Otilia sub ocrotirea lui şi să-i ofere tot ce-i oferea cu atâta uşurinţă moşierul. Îşi
propunea să facă tot ce-l sfătuia Otilia, să ajungă un medic celebru, în sfârşit, orice, dar
ilustru. Pe o masă lângă fereastră se aflau o călimară si câteva foi de hârtie, Felix se
aşeză şi începu să scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia:
“Otilia, Otilia, Tilia, Tili.”
Pe la ora şase toţi se reîntâlniră. Pascalopol îşi reluase ţinuta de moşie, dar cu alt costum,
cărămiziu, şi aştepta în pridvor, în vreme ce trăsura era şi ea trasă prin preajmă.
— Vreau să te plimb puţin pe moşie, zise Pascalopol către Otilia, cred că te-ai odihnit de
ajuns.
Otilia îşi schimbase şi ea rochia şi nu părea deloc să fi dormit.
— Dar tu, Felix, nu vii cu noi? întrebă oarecum surprinsă.
Felix îşi aminti propunerea izolată a lui Pascalopol din timpul mesei şi făcu un gest de
rezistenţă.
— O, zise Pascalopol către Felix, mă iartă, credeam că ai fost singur. Brişca te aştepta.
Desigur că poţi să vii şi dumneata.
Acest “poţi sa vii şi dumneata”, tolerant, jigni puţin pe Felix, căruia totuşi o rezistenţă prea
accentuată i se păru nepoliticoasă, ostilă, fără rost în casa unui om străin. Se urcă deci şi