Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— Cine eşti acolo? Hei!
Calul fabulos se mişcă. Omul din depărtări scrută puţin originea glasului, apoi răspunse ca
din fundul pământului:
— Sunt eu, Pătru!
— Sunt pepeni? ţipă grozav Pascalopol.
— Este, este!
— Oameni ai? Câţi oameni ai?
— Am douăzeci! Douăzeci de bulgari!
— Să trimiţi la curte o căruţă de pepeni, ai înţeles?
— ‘Ţeles... trăiţi!... răspunse ecoul.
Pascalopol dădu iar bici cailor, părăsind pe stânga roata şi
reapropiindu-se treptat de drumul bătătorit de căruţe. Brişca sări deodată, lovindu-se de un
mal, căzu într-o albie şi se ridică iar pe câmp. Dăduse de pârâu. Nu era decât o şerpuire
de şanţ mai îngust sau mai lat, în care prezenţa apei era dovedită doar de noroiul gros mai
peste tot şi de mici băltoace verzui. Un miros de lintiţă trăda un ochi de apă cu broaşte.
— A secat de tot pârâul, observă moşierul, nu vine mare decât când plouă mult şi se umflă
apele.
— Atunci, de unde scoate apă la grădinărie?
— Din puţ! răspunse Pascalopol, amuzat de spiritul făcut de natura însăşi.
Otilia îl strânse de braţ. Şesul uriaş, acoperit cu colburi prinse în smocuri de ierburi,
creştea înainte, tăiat în două de drum. Pe orizont se iviră nişte pete negre, nişte ocoale,
nişte domuri sumbre cu ţepi în vârf. Construcţiile se măriră şi apărură în toată sinistra lor
sălbăticie. Erau coşare de nuiele împletite, grajduri de nuiele, case de nuiele lipite cu lut
scorojit. Ocoalele păreau destinate vitelor, căci bordeiele n-aveau nici o împrejmuire.
Domurile erau stoguri de fân scrumit, putrezit, strâns în jurul unei prăjini. Totul alcătuia o
ruină tristă, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni întrînsul,
confundându-se cu pământul, părând o rană a lui, o muşuroire de furnici gigantice.
Şi cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiţia
pustietăţii scitice, învăţate la şcoală. Aici nimic nu putea fi aşezat într-un moment al istoriei,
nici un monument, nici o formaţie a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în
afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate. Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit
deodată câţiva călăreţi acoperiţi din cap până-n picioare în sârmă, ca barbarii de pe
Coloana Traiană, sau în întregime goi, cu ţeste la oblânc şi cu suliţi cu smoc de păr în
mână, Felix nu s-ar fi mirat deloc.
Aci punea acum tot ce nu încăpea în istoria lui oficială, tratând despre romani şi greci,
barbarimea cu nume bizare, sciţii, costobocii, sarmaţii, bessii. Huruitul roţilor şi tropotul
cailor spori în conştiinţa lui într-un chiot prelung, ca şi când cercul orizontului s-ar fi umplut
de hoarde. Şi, într-adevăr, un fum înecăcios începu să se ridice în zare, şi aerul răsuna de
nişte răcnete neidentificabile.
— Ce este? se sperie Otilia.
— Nimic, nimic! o linişti Pascalopol.
Un noroi negru, gros părea că se rostogoleşte moale dinspre zare spre trăsură, un noroi