Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

ceva. S-o găsi cineva să deschidă capul lui Pascalopol.
— E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecinţelor.
Trebuie împiedicat şi moş Costache, observă Stănică.
Aglae făcu un gest de dispreţ.
— Costache se uită numai în ochii ei. E în stare, doamne iartă-mă, de toate năzbâtiile.
Felix ar fi râs în altă împrejurare de plânsul aşa de naiv invidios al Aurichii. Îl împietrise
însă ştirea logodnei Otiliei, pe care o credea adevărată. Comunicând Otiliei scena din casa
Aglaei, aceasta zâmbi dând din umeri.
— Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevărat. Dar poţi să-ţi faci o idee de ura lor. În curând,
sunt sigură, o să te vâre şi pe tine în chestiune.
Nu mult după aceasta, feciorul anunţă lui Pascalopol pe domnul Stănică Raţiu. Moşierul
făcu o mişcare de plictiseală şi ar fi trimis vorbă că nu e acasă, dacă Stănică, venind
strâns îndărătul feciorului, n-ar fi pătruns în odaie înainte ca acesta să fi sfârşit mesajul.
Pascalopol întrebă din ochi pe Stănică asupra rostului vizitei, întinzându-i o cutie mare de
ţigări de foi, dar arătându-se mereu preocupat de alte lucruri. Stănică şedea pe marginea
scaunului.
—Şi eu şi soţia mea vă păstrăm, începu el, domnule Pascalopol, o recunoştinţă neştearsă
pentru generozitatea cu care ne-aţi ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu.
De aceea, mi-am zis că, oricât sunt la mijloc legături de rudenie, trebuie să răspund şi eu
printr-un gest leal şi să vă atrag atenţia asupra unei primejdii. Mi s-a spus că vă logodiţi cu
domnişoara Otilia.
Pascalopol întrerupse cu vioiciune:
— Cine ţi-a spus asta? Domnişoara Otilia?
— Nu. Vedeţi, lumea vorbeşte.
Pascalopol se posomorî din nou.
— Domnişoara Otilia, continuă Stănică, este o fată foarte simpatică, dar ştiţi, educaţia ei a
fost fatalmente neglijată. Moş Costache e om bătrân, nu poate s-o supravegheze, n-are
interes, în definitiv.
— Pentru ce n-are interes? întrebă serios moşierul.
Stănică îşi pierdu puţin cumpătul.
—Pentru că, cred că ştiţi, poate, Otilia nu e fata lui, e o...
— Domnule Raţiu, observă Pascalopol cu reproş, eşti unom cu cultură, un avocat, nu
înţeleg cum poţi vorbi astfel de lucruri. Credeam că vii să-mi spui ceva serios.
— Depinde de cum vedeţi chestiunea. E foarte serios. Otilia e tânără, neexperimentată,
azi se întâlneşte c-un tânăr, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor. În casa lor stă un student
de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni... Cumnata mea Aurica a văzut lucruri
decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să
vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu
temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.
Pascalopol lovea nervos în birou cu coada unui cuţit de tăiat hârtie.
— În definitiv, cu ce scop îmi spui toate astea? întrebă el, ridicându-se.
— Dar... ca să vă servesc, din recunoştinţă, până nu e prea târziu.