Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

moşierului, care oscila nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci
detestându-i cordial prezenţa, aci luându-i cu afecţiune braţul, ca unui fiu mare. Învins de
această discreţie nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat intens de
aspectele câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure în voie de
familiaritatea Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat
joc de salon. Totuşi, într-o zi, fu, fără să vrea, pricina unei scene pe care o regretă. Otilia
voise din nou sa meargă călare şi-l invitase s-o ia alături pe acelaşi cal. Trecea astfel
mândră şi veselă prin apropierea curţii, când Pascalopol, care nu mai văzuse acest inedit
gen de călărie, le răsări înainte.
— A, zise el puţin palid, faceţi cavalcadă matinală. Felix făcu gestul de a-l saluta, dar se
opri, căci îşi dădu numaidecât seama de ridiculul situaţiei. Pascalopol o luă înainte spre
grajduri, ca şi când ar fi fost în mod special ocupat.
— Mi se pare, observă Felix, că Pascalopol e indispus.
— Aşa mi se pare şi mie, trebui să recunoască Otilia, şi, dându-se numaidecât jos de pe
cal, o luă repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. În drum, zări pe Otilia şi
pe Pascalopol de braţ, îndreptându-se spre curte. Cel din urmă se arătă cucerit de
gingăşiile Otiliei, păstrând numai resturile unei supărări amuzate.
— Otilia, spuse Felix în aceeaşi zi fetei, eu aş vrea să plec de aici.
— Şi eu cred că e vremea să plecăm, consimţi Otilia. A doua zi se întorceau la Bucureşti.
VII
Când, pe toamnă târziu, Felix, acum student în anul întâi la Medicină, se găsi întâmplător
în casa Aglaei, Aurica nu uită să-l atragă în punctul ei de vedere.
— Nu-mi explic, insinuă ea, cum poţi dumneata, un tânăr aşa de distins şi de familie bună,
să ieşi pe stradă cu o destrăbălată ca Otilia.
— Otilia e foarte cuminte! protestă Felix.
— Nu ştii dumneata toate, se încăpăţână ea. O vede o lume întreagă hârjonindu-se cu fel
de fel de tineri. Dac-ar şti Pascalopol, care moare după ea!
— Otilia urmează Conservatorul şi are, se-nţelege, colegi
cu care stă de vorbă. Nu e nimic extraordinar în asta. Aurica luă un aer de compătimire:
— Cum vă ameţesc unele nebune pe voi, bărbaţii! Apoi oftă: N-am avut darul ăsta! Poate
azi eram si eu altfel!
Tocmai atunci pică Stănică, din ce în ce mai asiduu în casa Aglaei, cu care părea a senţelege
foarte bine. Era mai roşu la faţă şi renunţase la orice boală.
— Nu ştiţi noutatea, vesti el tare, acum am aflat-o de lacontabilul lui Pascalopol.
Pascalopol se logodeşte cu Otilia.
Se produse atunci o reacţie neaşteptată. Aurica se făcu galbenă, apoi începu să tremure
din toţi muşchii feţei şi, în sfârşit, izbucni într-un plâns ridicul, cu sughiţuri ascuţite. Se
aruncase pe canapea şi, cu batista la ochi, scâncea, după aceea, comprimându-şi faţa,
ieşi ca o nebună din odaie şi-şi duse în camera ei, vecină, ecourile plânsului.
— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Aglae, atrasă de zgomot. Stănică repetă ştirea.
— Proastă eşti tu, Aurico, vorbi Aglae suspinătoarei prin uşa deschisă, să-ţi faci sânge rău
pentru o dezmăţată!
— N-am avut noroc, se căină Aurica printre sughiţuri.
— N-ai avut îndrăzneală, fiindcă te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege