Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— Şi apoi, de ce bănuieşti numaidecât, pipăi Felix situaţia, că între domnul Pascalopol şi
Otilia ar fi vreo legătură? Dom-nul Pascalopol e singur, fără copii...
Aurica râse maliţioasă.
— Cum se cunoaşte că n-ai experienţă! Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă,
bogaţi. Numai de-ar lua-o în căsătorie... Însă nu cred să fie Pascalopol aşa lipsit de gust.
Dumneata ce zici?
Felix arătă prin tăcere că nu are nici o opinie în privinţa asta.
Văzând că Felix o evită pe stradă, nemaitrecând pe Calea Victoriei sau neieşind decât
când se încredinţa că nu a părăsit casa, Aurica începu să invite pe Felix la ea, chemându-l
personal, sub felurite pretexte, chiar sub ochii celorlalţi. Aglae nu se arăta potrivnică
acestor manevre, ba chiar le ajuta prin priviri galeşe faţă de Felix sau prin dispariţia la
vremea oportună. Începuse a nu-l mai primi în salonul cu picturi, ci, sub pretextul de a-i
arăta ceva special, îl chema în odaia ei de dormit şi-l punea să stea în apropiere de ea.
Aurichii îi intră în cap, de la o vreme, că Felix era lipsit în casa lui moş Costache de
plăcerile gastronomice ale unei bune gospodării.
— Eu mă întreb cum poţi să stai, se înduioşa Aurica, Otilia nu ştie nimic, iar Marina e o
leneşă.
Aurica întrebă odată pe Felix dacă îi place plăcinta cu cireşe. Nebănuind nimic sub
această întrebare banală, tânărul răspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister în odaia
Aurichii, unde pe o măsuţă se afla o tipsie încărcată cu prăjituri. Aurica sili pe Felix să
mănânce, fiind sigură că-i face plăcere. După plăcintă urmă în altă zi dulceaţă de coacăze.
Felix începuse să audă cu groază glasul molatic al Aurichii, şi odată fugi pe poartă repede
în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund. Ca să nu-şi greşească ţinta, aceasta
începu să vină chiar în timpul mesei şi să-l tragă cu insistenţă pe la sfârşitul ei. Când, întro
astfel de manevră, Felix făcu o
încercare de rezistenţă, agăţându-se cu privirile de Otilia, care era de faţă, Otilia, pufnind
discret de râs, agravă situaţia.
— Du-te, Felix, n-o refuza, Aurelia este tare în prăjituri.
— Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurică lui Felix, să nu vii niciodată prin faţă, ci
numai pe portiţă. Ştii, reputaţia, dumneata eşti cavaler, poţi să-mi faci rău.
Cu alt prilej, insinuaţia fu adâncită într-un fel care înspăimântă pe Felix.
— Situaţia noastră e foarte grea, se văită Aurica, nu ştii cu cine vorbeşti. Noi,
domnişoarele, suntem slabe, nu putem refuza “avansurile”, dar apoi, dacă lucrurile nu
merg mai departe, rămânem compromise. Am avut o prietenă care primea “avansuri” de la
un tânăr pe care-l credea sincer. L-a admis în casă, în odaia ei, în văzul părinţilor şi
cunoscuţilor, şi apoi tânărul n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbeşte, de aceea e bine ca
un bărbat să spună de la început ce intenţii are.
Felix tăcu câteva clipe, într-atât aluzia părea îndreptată către el, apoi, devenind hotărât din
cauza primejdiei, zise:
— Domnişoară Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevărat, deşi eu nu am experienţă. Dar
eu cred că personal nu pot să-ţi aduc nici un neajuns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un
tânăr ca mine, care abia acum intră la universitate, urmăreşte să se căsătorească.
—De ce nu? zise Aurica, galbenă şi cu oarecare aţâţare de reproş în glas. Ştiu mulţi tineri
studenţi care, spre a putea urma studiile, se însoară. Când este şi zestre...
— Ai făcut bine, în orice caz, că mi-ai atras atenţia; fiindcă altfel ţi-aş fi făcut rău fără să-mi