Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

nece, privind cu teroare şi implorare când pe unul, când pe altul. Aglae făcu o strâmbătură
de sfidare, dar nu îndrăzni să mai vorbească, uimită de neaşteptata reacţiune. Costache,
după ce aşteptă în zadar ca cele două părţi să se potolească, spre a-i cruţa trebuinţa de a
lua o atitudine, îşi dădu seama de tăria mâniei Otiliei, care aştepta inflexibilă.
— Nu-nu-nu... trebuie... să-să-să... spuneţi vorbe grele, se bâlbâi el către Aglae, la plural,
spre a atenua prin echivoc reproşul.
Aglae ieşi, trântind uşa. Otilia merse către moş Costache, îl îmbrăţişă tristă, dar fără să
plângă, şi, lăsându-şi capul pe umărul lui, spuse alintându-se:
— Papa, de ce laşi tu să mă batjocorească, ştii bine că nu le-am făcut nimic?
Moş Costache, în loc de orice răspuns, o strânse uşor în braţe.
Acum tanti Aglae nu mai venea în casa lui moş Costache, spre întristarea acestuia şi
bucuria Otiliei. În schimb, atât Costache, cât şi Aglae, ca să poată păstra comunicarea
între ei, unul, din laşitate, cealaltă, din interes, se foloseau de Felix, care începu să fie,
fără voia lui, un agent de legătură. În acelaşi timp, Stănică făcea cu ochii lui ceea ce ar fi
voit sa facă Aglae. Se-ntâmplă ca o dată Stănică să-l găsească în casă, în odaia lui,
numai pe Felix, care citea un curs de anatomie. Venise tiptil, trecând prin toate odăile fără
să trântească uşile, aşa încât Felix fu speriat când auzi înapoia lui un glas bărbătesc.
Stănică începu să se plimbe prin ca-meră, examinând cu atenţie toate lucrurile şi vorbind
cu o bonomie intenţionată, ce presupunea complicităţi din partea lui Felix.
— Va să zică, aici stai... nu e rău (Stănică înfipse mâna în saltea, privi fugitiv în dulapul de
haine), are mobile moş Costache... Nu ştii cât îţi reţine pentru pensiune? Te pomeneşti că
nu ştii nici ce venit ai! Să ştii că am să mă interesez, aflu eu prin oamenii mei, moşu e
pezevenghi (Stănică ieşi în geamlâc, continuând vorbirea şi mai tare, şi deschise uşa de la
odaia Otiliei), e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poţi şti bine ce are şi ce n-are. Aici
şade Otilia! Frumos! Frumos! Nostimă fată, Otilia (Stănică făcu cu ochiul lui Felix), are
temperament, ştie Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las’ că-i bine, şi eu, când
eram, student, şedeam la gazdă pe aceeaşi sală cu o fată delicioasă, eh, ce fată, să te
fereşti însă de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atât, nu te cola, las’, că nu eşti dumneata
prost, nu te văz eu? (Stănică făcu iar cu ochiul lui Felix, căruia îi ardeau obrajii de ciudă.)
Dar ce are Otilia aici? (Stănică îi scotocea acum prin sertare.) Ce de inele, ce de cercei,
batiste fine, fleacuri scumpe, Pascalopol să trăiască... Cu Otilia, dacă ai bani, bine, dacă
nu, te plantează. (Stănică începu să coboare scările, condus strâns de Felix, care se
temea să nu ia ceva din casă; ajunşi în odaia cu masa de joc, începu din nou să
scotocească, întoarse tablourile pe dos, cercetă căptuşeala de lemn a oglinzii, aruncă
ochii în toate părţile, în sfârşit ridică capacul cheselei cu tutun şi începu să miroasă.) Are
tutun bun moşu, şi ştii de unde, nici nu-ţi trece prin gând, are debit de tutun, pe care îl
exploatează prin alţii, tot Pascalopol i-a făcut rost de brevet, câştigă grozav, fiind în centru.
(Stănică vârî mâna adânc în chesea şi-şi umplu buzunarul cu tutun.) Uite, oameni ca ăştia
lasă succesiuni încurcate, ţi-o spun eu, ca avocat, nu fac testament, sau fac unul neştiut
de nimeni, în favoarea câte unui şiret. Otilia ce treabă are? Noi, familia, dacă am fi mai
energici, am putea lua măsuri, ştii, sunt destule, debilitate mintală etcetera, etcetera, dar
moşul e pezevenghi, îl învaţă Otilia şi-l ajută Pascalopol. Ascultă, spune drept, în fond e în
interesul dumitale, eu pot să-ţi fiu de mare folos în carieră (am să-ţi recomand o fată faină,
unică), n-ai auzit pe moş Costache vorbind de testament, de adopţiune, de lucruri de
astea, în sfârşit? E discret moş Costache, dar dumneata trage cu urechea, mai ales când