Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

el în brişcă. Caii porniră pe aleea de la intrare, ieşiră pe poartă şi, ocolind livada, sendreptară
spre celălalt pătrat. Aci se aflau şiruri de grajduri şi coşare de vite, depozite
pentru unelte, case pentru argaţi, totul astfel aşezat, încât, la zăvorârea porţii celei mari
curtea să rămână închisă. Fiecare grajd se compunea din două componente laterale de
zid pentru vite, un şopron central pentru căruţă şi un pod pentru fân acoperit cu ţiglă şi de
o înălţime considerabilă. Şopronul se încuia pe dinăuntru cu o poartă. Oamenii puteau ieşi
însă spre câmp printr-o uşă pătrată şi cu prag înalt, care se încuia noaptea şi prin care, din
cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. În schimb, câmpul nesfârşit era tăiat de
uşă ca de rama unui tablou, încât priveliştea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice
chip să se urce într-un pod cu fân, spre veselia sfioasă a ţăranilor. Nimerise scara tare, cu
trepte de nuia groasă de alun, care se afla înăuntrul şopronului pentru căruţe, şi se urcă
repede, invitând şi pe ceilalţi:
— Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!
Pascalopol se arătă însă puţin contrariat de această invitaţie şi se scuză. Otilia apăruse în
fereastra podului şi făcea de acolo semne de delicii.
— Felix, suie-te să vezi ce fân moale!
Moşierul, nemaigăsind alt chip de a fi pe placul Otiliei, făcu semn lui Felix să se urce.
— Vai, ce stoguri se văd pe câmp! Ale cui sunt?
— Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.
— Să mergem, să mergem! ţipă Otilia şi coborî numaidecât.
Trăsura ieşi din patrulaterul şurilor şi o luă pe câmp, pe un drum indicat de roţile căruţelor.
Între două linii paralele până la o distanţă considerabilă şi depărtate între ele cam cu
o sută de metri, se întindea un loc de fânaţ, de pe care iarba fusese cosită, uscată şi
adunată în stoguri pe marginea fâneţii. Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriaşi şi
se aliniau într-o procesiune lungă. Otilia ceru lui Pascalopol sa oprească şi începu să
alerge de la un stog la altul, chibzuind cum sa se urce.
— Pascalopol, imploră ea, hai sa ne urcăm, fă-mi plăcerea
asta. Pascalopol, silit să alerge, îşi ştergea sudoarea de pe frunte.
— Domnişoară Otilia, zise el cu o umbra de ironie, la vârsta mea nu mă mai urc pe stoguri.
Să se suie domnul Felix.
Felix, atras de nebunia Otiliei, se urcă într-adevăr pe urmele fetei, care se căţărase cu
mâinile şi cu picioarele. Pascalopol aştepta jos, vădit încurcat, în vreme ce Otilia, cu mâna
streaşină la ochi, ca un general, făcea de sus observaţiuni:
— Vai, ce de mai sunt!
— Pentru dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gând să te
urci pe toate stogurile! Otilia nici nu-l auzise, ci continua:
— Ce se vede, Pascalopol, acolo în fund, lucios, unde sunt pomi?
— E un heleşteu!
— Un heleşteu? Auzi, Felix? Un heleşteu! Hai sa mer-gem!
Pascalopol urcă, luând aere de martir, în brişcă, împreună cu ceilalţi doi, şi porniră.
Ieşiseră din raza culturilor, şi acum se vedea ceva surprinzător. Pământul scăpat de
strânsoarea vegetaţiei era negricios şi colbos, încât caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un
lichid fumegător. O perdea groasă şi scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, şi din