Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

unde începu să citească. Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea,
împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa
de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă. Citi astfel o bună bucată de
vreme. Când îşi ridică capul din carte, Otilia dispăruse cu lucrurile şi cântecele ei. Marina
se îndrepta greoi spre casă, cu un vraf de farfurii. Soarele era sus pe cer, totuşi încă vreo
oră nimic nu se-ntâmplă şi Felix continuă lectura. Cu felul lui accelerat de a citi, înghiţise
trei sferturi din volum, când poarta se deschise şi apăru pe ea moş Costache, în haine
albe de dril şi cu o panama pe cap, zgârcită de vechime şi multe spălări. Era foarte vesel,
judecând după ţuguierea groaselor buze, şi ţinea la subsuoară, cu mare grijă, un pacheţel
învelit în jurnal. Nu mult după aceea, Otilia strigă tare din casă pe Felix, poftindu-l la masă.
Sufrageria, văzută ziua, era o încăpere tot aşa de înaltă ca toate odăile de jos, părând din
cauza înălţimii îngustă, deşi în realitate era destul de largă. Mobila era greoaie, de nuc, cu
ciubucuri fantastice şi mari ca nişte bombe, iar prin geamul bufetului se ghicea o dezordine
generală. Moş Costache, Otilia şi Felix se aşezară la trei din laturile mesei şi Marina
începu să aducă la masă. Felix observă că mâncărurile erau prea abundente, parcă
destinate unui număr mai mare de persoane, sau gătite cu voluptate, după o îndelungă
foamete. Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia
gusta cu indiferenţă. Bucatele erau nu numai copioase, dar şi numeroase, ceea ce nu miră
deloc pe moş Costache, care mânca din toate. Alături de tacâmuri ţinea sub atentă
supraveghere pachetul învelit în jurnal.
— Otilia, dădu afară în sfârşit secretul mulţumirii sale bătrânul, mi-a dat Pascalopol să-i
plătesc chiria şi, din greşeală, mi-a dat cu o sută de franci mai mult.
Felix înţelese vag că moş Costache făcea lui Pascalopol unele comisioane şi se gândi şi la
oficiul de tutor al bătrânului. Cumula va să zică câteva atribuţiuni de soiul acesta. Atunci îşi
dădu seama că nu ştia cu ce se ocupă propriu-zis bătrânul. Otilia devenise palidă şi
scăpase furculiţa din mână.
— Dar, papa, nu i-ai dat înapoi?
— Ha! făcu moş Costache, mirat ca de o ipoteză absurdă.
Otilia aruncă şervetul şi merse spre locul lui moş Costache, pe marginea scaunului căruia
se aşeză, înconjurând capul chel al bătrânului cu cele mai subtile mângâieri.
— Papa dragă, dacă mă iubeşti, trebuie să-i înapoiezi banii! Cum ai putut face una ca
asta? Papa dragă, scoate banii.
Şi începu să vâre degetele prin buzunarele de la vestă ale bătrânului, ale cărui sprâncene
erau lăsate în jos de o comică supărare, în vreme ce buzele râdeau de gâdilitură. În fine,
Otilia descoperi în fundul unui buzunar cinci monede mici de aur, ce fură confiscate, spre
ciuda lui moş Costache, care totuşi nu obiectă nimic şi se puse să mănânce mai vârtos.
Masa se sfârşi înfr-o indispoziţie generală, şi Felix găsi nimerit să se strecoare tăcut în
odaia lui, unde se aşeză să termine lectura romanului lui Ed. About. Mai târziu, cu o altă
carte în mână, coborî în grădină şi se aşeză să citească în chioşc. Curtea era pustie, toţi
intraseră în casă şi chiar Marina nu se zărea, ceea ce da de bănuit că obişnuia să doarmă
după-amiază.
Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa
porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghetre albe,
cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap. Pascalopol deschise voios portiţa şi uşa
gotică de la intrare, stârnind schelălăitul prelung al clopoţelului. Glasul Otiliei răsună