Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— Acolo e biserica, arătă Pascalopol cu biciuşca.
Cu cât se apropiau de lanuri, cu atât miriştile şi fâneţele se împestriţau. Toată pânza era
stropită cu albăstrele, sau cu galbene flori de sunătoare. Otilia nu mai înceta de a arăta cu
mâna în dreapta şi în stânga, pretinzând a distinge o floare dintr-un miliard. Câteva berze
îşi plimbau paşnice picioarele înalte. Pascalopol opri brişca, înnodând hăţurile în jurul
manivelei de frânare, şi coborî jos, unde începu să adune, cu fruntea brobonată de
sudoare, albăstrele pentru un buchet. Felix se dădu şi el de partea cealaltă şi începu să
culeagă flori. Când se apropie de brişcă, văzu că, din partea opusă, Pascalopol venea cu
un buchet gros, pe care-l depuse apoi în braţele Otiliei. Felix se pregătea să întindă şi el
pe al său Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente îl opri. În faţa moşierului,
gestul lui părea inutil şi totdeodată o concurenţă puţin amabilă din partea unui invitat
tolerat. Felix lăsă buchetul să-i cadă lângă roata trăsurii.
— Tu n-ai cules nimic? îl întreba Otilia când brişca por-nise.
— Sunt frumoase numai pe câmp, răspunse el, e păcat să le rupi.
După vreo doi kilometri, Felix văzu că pânza de salcâmi se alcătuia din mai multe perdele
lungi, destul de depărtate una de alta. Două rânduri fură trecute, şi, deodată, într-un
sistem de lanuri bine tăiate, apăru în mijloc un grup de clădiri distribuite în două zone
pătrate. Din cauza iluziei de şes, construcţiile păreau enorme, adevărate fortăreţe. Pătratul
din stânga era făcut din ziduri înalte cu acoperiş ţuguiat de ţiglă, cel din dreapta, mult mai
spaţios, era o livadă mare, împrejmuită cu mari uluci sprijinite din loc în loc de stâlpi de zid.
Brişca o luă în direcţia grupului roşu, apoi, ocolindu-l, se-ndreptă spre livadă, care se
zărea aşternută pe jos cu un covor de iarbă, şi se întoarse spre capătul cel mai din afară al
pătratului verde, unde se vedea o poartă mare de zid. Trecu poarta şi se aflară pe o alee
bătută cu pietriş mărunt, cu stâlpi scurţi de piatră de o parte şi de alta, în fundul adânc al
căreia răsări pridvorul cu boltă al unei mari case albe. Caii zvâcniră mai repede, şi curând
brişca se opri în faţa unor scări. Pascalopol sări jos şi, făcând o mică reverenţă, zise:
— Fiţi bineveniţi pe domeniile mele.
Otilia se ridică să sară şi, cum Pascalopol aştepta cu braţele întinse spre ea, îşi dădu
drumul realizând astfel o scurtă îmbrăţişare, pe care moşierul încercă s-o mai
prelungească. Ca să atenueze puţin această plăcere evidentă, Pascalopol, rămas în urmă,
luă de braţ pe Felix şi-l conduse pe scară în sus.
— Vezi dumneata, îi zise, aici este, pentru un tânăr, o şcoală de energie. Vei profita.
Pascalopol dădu invitaţii pe mâna unei bătrâne servitoare, ca să se cureţe de praf şi să se
spele, şi dispăru pentru un sfert de ceas. Când se adunară din nou în sala de la intrare,
Pascalopol era îmbrăcat într-un costum de oraş. Le arătă casa. Aceeaşi căutare din
apartamentul de la Bucureşti se regăsea şi aici, într-un chip mai rustic. Doi pereţi ai sălii
erau acoperiţi cu două mari şaluri de caşmir, arme numeroase vechi erau presărate peste
tot, de tavanul de grinzi atârnau candelabre cu lumânări de ceară. O vitrină mare conţinea
pe un rastel numeroase puşti de vânătoare. Alături de sală era o cancelarie de moşie,
simplă şi ordonată. În cealaltă parte se găsea sufrageria. Aceste încăperi dădeau înspre
prispa de intrare. Pe o uşă din fundul sălii ieşiră într-un geamlâc ce privea în direcţia
pătratului cu şuri. Pe acesta se aflau uşile a numeroase alte odăi. Pascalopol le arătă o
odaie cu mobilă veche de nuc, care, spunea el, aparţinuse mamei sale şi rămânea mereu
nelocuită. O cameră spre un capăt al coridorului fu destinată lui Felix, alta, la capătul opus,
Otiliei. Amândouă erau mobilate cam în acelaşi chip, sumbru, masiv şi cu o solemnitate