Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

foarte bine admiraţia Otiliei pentru Pascalopol, însă îl întuneca fiecare simptom al unei
familiarităţi mai strânse între fată şi moşier.
— Am cunoscut pe tatăl dumitale, pe bietul Iosif! vorbi Pascalopol lui Felix. Semăna puţin
cu dumneata. Ce zici, domnişoară Otilia? (Otilia sărise de pe scaun şi întorcea blidurile de
artă pe toate feţele.) Era un om foarte cumsecade, şi mai ales muncitor şi ambiţios. Ar fi
ajuns un doctor celebru, dacă împrejurările nu l-ar fi aruncat acolo unde n-avea destul
teren de activitate. Biata dumitale mamă a fost o femeie bolnavă toată viaţa. Vezi
dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gânduri mari, facem sforţări, dar când să
înfăptuim,
o datorie neprevăzută faţă de ai noştri ne împiedică. Atunci nu ne mai rămâne decât să
dăm cale liberă altora şi, dacă se poate, să-i ajutăm. Un astfel de ratat sunt şi eu, însă
vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să se realizeze în domnişoara Otilia. Dar unde
este domnişoara Otilia?
Într-adevăr, Otilia dispăruse în odaia vecină. Pascalopol se duse după ea. Se auziră
deodată râsetele zgomotoase ale celor doi şi Otilia apăru, urmată de moşier, cu un şal
turcesc pe umeri.
— Te rog să mă crezi, îi spunea Pascalopol deloc supărat de aceste ştrengarii, că-ţi sta
admirabil. Pot să îndrăznesc să ţi-l ofer?
Otilia îl rugă să se apropie de ea şi-i suflă ceva la ureche. Pascalopol aprobă încântat.
Felix însă fu iarăşi jenat, ca de o complicitate a celor doi împotrivă-i.
În sfârşit, Otilia se hotărî să plece. Despărţirea era de altfel provizorie, fiindcă Pascalopol
îşi propunea să vină seara târziu, ca de obicei, la moş Costache.
— În curând am să merg la moşie, zise din uşă Pascalopol, aş dori să vii s-o vezi. Ar
putea să vină şi domnul Felix.
— Vai, ce bine-mi pare! se exaltă Otilia, bătând din palme, şi lui Felix i se păru că,
apropiindu-se de moşier, îl sărutase uşor pe obraz. Însă tânărul, spre a nu împiedica
aceste familiarităţi, se coborâse mai repede pe scară.
— Pascalopol, îi mărturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru, în vreme ce trăsura aluneca în
trapul cailor, este un bărbat chic. Şi ce singur e, săracul!
A doua zi, stând turceşte pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mâinile căruia petrecuse
o jumătate de ibrişin:
— Mi se pare că nu-ţi place Pascalopol. De ce?
— Nu am nimic cu el. Însă...
— Însă?
— Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta familiaritate
unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze asta altfel. Otilia râse, fără maliţie.
— Ai început să vorbeşti ca Aurica. Pascalopol e un om de lume, care-mi place. E aşa de
bun!
— Poate te iubeşte!
— Posibil! Dar pe tine ce te priveşte? N-ai vrea să am un
bărbat ca Pascalopol? Felix tăcu îmbufnat.