Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

Şi Otilia îi întinse o mână. Felix îi luă maşinal mâna rece şi subţire, în care nu băteau
decât uşor vasele sanguine, şi apoi îi dădu drumul încet, fără nici un verdict.
— Am uitat, zise râzând Otilia, că încă nu te-ai înscris. Am devenit ipohondră. Ce vrei?
Când te-ntâlneşti mereu cu Titi şi cu unchiul Simion!
— Cine-i Titi? întrebă Felix.
— Nu ştii? Titi e băiatul lui Simion, pe care l-ai văzut aseară brodând, şi al tantei Aglae. Ai
să-l cunoşti. Băiat bun, săracul, însă cam...
— Cam?
— În sfârşit, ai să-l cunoşti, evită Otilia caracterizarea, făcându-i semn cu ochii să întindă
mâinile spre a depăna o jurubiţă de ibrişin. Dar de tanti Aglae ce zici?
Felix luă o atitudine neutră. Otilia oftă exagerat, dând ochii peste cap ca o madonă de
Carlo Dolci.
— Of, doamne! Tanti Aglae are doi copii la care ţine ca la ochii din cap: Titi şi domnişoara
pe care ai văzut-o aseară, Aurica. Să nu cumva să-i atingi cu ceva. Mai are o fată, care e
măritată sau cam aşa ceva. Am uitat să te întreb: Îţi place Aurica?
Felix făcu un gest evaziv.
— Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se-ndrăgos-teşte de cine-i iese-n cale.
Otilia sfârşise de depănat ibrişinul şi acum repara degetele mănuşilor, fredonând o
romanţă italiană.
— Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe
Felix. Fata ridică o privire indignată asupră-i.
— Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr că e cam gras, recunoscu ea
gânditoare, am să-i spun să slăbească.
— Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate gură. Otilia izbucni într-un râs cristalin.
— Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e un... prieten al lui papa. Fiindcă faţa tânărului se
adumbrise puţin, Otilia începu sa-i dea explicaţii volubile:
— Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai
de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi
cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa
e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! oftă Otilia.
Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la
Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de
dramă. Dramă! Sa fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor.
Tu ce zici?
Otilia se ridica în picioare pe banca din chioşc şi, întinzând mâinile, declamă cavernos:
Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni.
De sus, zărise pe Marina în bucătărie.
— Marino, ţipă ea de departe, ai fier de călcat?
— Este, este, confirmă femeia, morocănos. În curând, Otilia călca în faţa lui Felix, pe care
nu-l elibera deloc din
captivitate, rochia de tul, fluierând acum fragmente de şansonete de Fragson. Terminând,
îşi potrivi rochia pe deasupra, ca un şorţ.
— Cred c-o să-mi stea bine! Vrei s-o încercam? Hai s-o încercăm.