Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

se trezi o clipa din somn, întunericul se subţia crepuscular şi un cocoş cânta. Lui Felix i se
păru că aude trosnitura uşii gotice de la intrare şi, puţin după aceea, rostogolirea roţilor
unei trăsuri.
III
În ziua următoare, Felix nu merse în casa Aglaei, fiindcă Marina aduse ştirea că Simion e
“rău”. Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discreţiune care
se dovedi mai târziu felul ei propriu de a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. Simion,
omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care broda, cu o broboadă în spate, avea din
când în când toane, considerate ca “păcatele lui”, şi atunci “dezgropa morţii”. Făcea
scandal, şi toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se
vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.
— În sfârşit, încheie Otilia scurta notiţă biografică, ai să vezi tu mai târziu!
Într-o zi, când nici Otilia, nici bătrânul nu erau acasă, Aurica răsări în faţa lui Felix.
— Vrei să vii la noi? întrebă ea pe Felix.
La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului mai stridentă. Faţa
palidă şi suptă îi era pud-rată prea tare, şi în toată făptura se recunoştea o intenţie de
imprudenţă cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracţie feminină. Felix
consimţi cu capul. Atuncea Au-rica îl conduse spre fundul grădinii, deschise o portiţă din
stânga şi păşiră în curtea vecină, care era până la un punct asemănătoare cu cea de
dincoace, cu deosebirea că tot pământul era împărţit în straturi de o exactitate şi o
supradecoraţie supărătoare. Apoi intrară într-o sală şi de aci într-o odaie, care trebuia să
fie un soi de salon, în care se afla o sofa largă cu prea multe perne şi un număr de fotolii
de rips verde, de stil vechi şi neprecis, cu braţele de asemeni încărcate de perne. O
curăţenie şi o ordine de sanatoriu îngheţau totul, iar atmosfera era încărcată de un miros
pătrunzător de ulei. Provenienţa mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se aşeză pe
un fotoliu la invitaţia Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame
grele bronzate, care acopereau aproape în întregime pereţii anticamerei şi ai salonului.
Felix, care se aştepta sa fie chemat spre a face cunoştinţă cu Titi cel corigent, văzu că
Aurica arăta predispozi-ţiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. Simţind parcă o
obiecţie, Aurica se scuză:
— Titi s-a dus cu mama în oraş, să-şi cumpere vopsele. Trebuie să sosească în curând.
Urmă o clipă de tăcere, în care Felix căuta cu mintea un câmp de convorbire. Însă Aurica
avea unul dinainte.
— Te simţi bine la moş Costache?
Întrebarea era pusă într-un chip aşa de compătimitor, încât includea şi un răspuns. Felix
răspunse cu francheţe:
— Mă simt foarte bine.
Aurica nu înregistră această declaraţie şi-şi continuă sentimentul ei, pregătit dinainte.
— Dumitale, cum eşti fără părinţi, ţi-ar trebui o familieaşezată, în care să te simţi ca acasă.
Lui Felix, căruia orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire
nedreaptă, i se păru curioasă insinuaţia domnişoarei cu bărbia ascuţită.
— La unchiul Costache sunt ca acasă, şi domnişoara Otilia mi-este... ca o soră.
Aurica boţi puţin buzele şi, după oarecare trecere de timp, spuse blând, lăsând a se
înţelege numeroase laturi grave:
— N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falşă. Cel puţin întrucât mă priveşte.