Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

— Fii liniştit, că aranjez eu! Acum mă duc puţin în oraş.
La întoarcere Otilia chemă pe Felix deoparte şi-i dădu trei sute de lei.
— Dar te rog mult să nu-i spui nimic lui papa!
— Nu ţi i-a dat el?
— Ba da, ba da, nici vorbă! Fii cuminte şi fă aşa cum îţi spun eu... îţi explic altă dată.
Otilia deveni pentru Felix, încetul cu încetul, adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa
toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se
strecoare printre degete. Dar mai încerca faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai
tiranică. Noaptea, chipul Otiliei îl urmărea în tot timpul, cu temerea totodată de a nu-l
pierde. Simţea o ciudată nevoie a prezenţei fetei, şi adesea nu putea dormi. Din grădina
de jos, când se adunau seara obişnuiţii partidei de tabinet, auzea aproape numai glasul
Otiliei. Când fata urca vijelios scările sau când îi
vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia
ieşea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieşi şi el, şi îl găsea în dorinţa de
a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu
avusese el însuşi prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua
de acasă, iar când venea, era înconjurată de toţi ceilalţi. Familiaritatea Otiliei avea o
nuanţă protectoare, ca pentru o fiinţă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia,
Felix şedea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după
trecerea ei, dezordinea graţioasă din care reconstituia mişcările ei, semnăturile, lucrurile
uitate prin cărţi. Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în
odaie o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca
să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate
nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau
aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii.
Felix se simţi mai aproape de Otilia aici în odaie, decât lângă fata însăşi. Otilia îi dădea din
când în când mici însărcinări, când pleca în oraş, pe care începuse a le aştepta cu
nerăbdare şi a le provoca. Nu scăpa uneori de reproşuri amicale.
— Felix, panglica e prea deschisă, nu eşti tare în nuanţe.
— Mă duc s-o schimb. —Aş! O dau lui Titi să mi-o zugrăvească, şi, dacă nu plouă, merge.
Să vezi ce încântat e!
Într-adevăr, Titi lua panglica foarte serios şi, cu devotament, o trata în acuarelă, expunândo
puţin la soare. Lui Felix, aceste servicii i s-ar fi părut o concurenţă neleală, dacă Otilia nar
fi privit pe Titi cu ironie. În schimb, Otilia răsplătea pe Felix cu gingăşii neprevăzute. Îi
aducea din oraş fel de fel de mărunţişuri, fie măcar o bomboană. Odată îi dărui o cravată.
Într-o zi, Felix se auzi strigat nerăbdător de glasul Otiliei.
— Felix, Felix, vino mai repede, că mă grăbesc!
Văzu pe Otilia în trăsura cu doi cai albi, care era închiriată de Pascalopol, şi şedea oricând
la îndemâna ei, agitând un pacheţel cu mâna. Felix alergă intrigat şi descoperi că fata
avea în mână un pachet de ciocolată fină.
— Rupe din el... nu tot... nu tot! Apoi Otilia începu să ronţăie cealaltă jumătate şi porni iar
cu trăsura.
Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca
păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte pe haine cu scrum de ţigară şi-l