Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

cauza netezimii solului toata întinderea avea înfăţişarea unui smârc, cu deosebirea că
adevăratul heleşteu era mai întunecos şi lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca nişte
gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. Şi, ca şi acolo, un
soare uriaş de aramă se lăsa înroşit pe zare.
Priveliştea era sinistră şi grandioasă. În apropierea heleşteului, pământul începu să se
înnoroieze şi să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniştită, sprijinin-duse
în fund pe un pâlc de sălcii şi, la margini, pe păpuriş tăiat asemeni unei perii. O bună
parte din suprafaţa apei era presărată cu cotoare retezate de trestii şi chiar cu trunchiuri
de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că
aici fusese o staţiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O
spumă groasă, băloasă ruina toată faţa apei verzi, şi un miros pătrunzător de lintiţă
umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivoliţe şi vaci înaintau până la pântece în apă,
supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din
depărtare, şi din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaştele. Era o apă
mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu
în nămoluri universale şi nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de
undeva, de-a lungul bălţii, cu o coasă pe umăr. Umbros, deşirat, cu faţa suptă, împăroşată
şi ceroasă, părea însăşi moartea. Otilia voia să guste şi aici senzaţiile apei şi se pregătea,
spre spaima lui Pascalopol, să-şi scoată ciorapii, când un om călare se îndreptă spre
grupul celor trei, ridicând furtuni de praf.
— Ce s-a-ntâmplat, Ciucene?
— Au venit domnii de la societatea pentru asigurări şi vă aşteaptă!
— Ah, făcu Pascalopol agasat, tocmai acum! După o scurtă chibzuire, moşierul lăsă pe cei
doi în paza omului si, încălecând pe calul acestuia, porni în trap spre curte.
Otilia nu-şi părăsi gândul dintâi şi, scoţându-şi ciorapii, intră în apă cu picioarele ei subţiri.
— Îmi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, în lume e un om încântător, dar nu vrea să
se urce în şură.
Otilia îşi ridicase rochia până la genunchi şi înainta pe latura cea mai dulce a heleşteului,
îndemnând şi pe Felix cu atâta insistenţă, încât acesta îi făcu pe plac şi, descălţându-se,
intră şi el în apă. Omul de lângă brişcă le semnala zâmbind locurile neprimejdioase.
— Când e cald tare, zise el, şi nu e tulbure, apoi vine lumea şi se scaldă.
Otilia făcu un astfel de gest, că Felix se sperie că avea de gând să se dezbrace spre a se
scălda. Era însă prea târziu, se întunecase de-a binelea şi trebuiră să se-ntoarcă, lăsând
în urma lor corul de flaute acvatice.
Masa de seară decurse într-o atmosferă apăsată, fiindcă luau parte la ea trei indivizi
necunoscuţi, cu care moşierul avea treburi în vederea asigurării de incendiu şi inundaţii a
unor magazii cu cereale, deşi dorinţa lui vădită era de a sta de vorbă în toată tihna cu
Otilia. Indivizii întrebau şi vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă,
Pascalopol, scuzându-se cu o privire plină de înţeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie,
unde se iscă o discuţie de specialitate, încordată.
— Felix, zise Otilia tânărului, luându-l de braţ, hai să mergem la stoguri.
Şi, fără a mai aştepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul
cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieşire. Livada prin care trecură în înecată în
întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, şi, când scăpară de împrejmuirea
şurilor, clăile de fân apărură ca nişte mari monumente funerare. Otilia, nerăbdătoare, o