Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

anchetă din faţă, Otilia stând între Felix şi moşier, care luase hăţurile, trăsura porni cu un
huruit lin. Şoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, şi caii alergau
fără greutate. Moşia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulniţa, în
direcţia Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanţei dintre Călăraşi şi
Feteşti. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând într-un stil decorativ picioarele de
dinainte, în vreme ce Pascalopol îi atingea numai uşor cu sfârcul unui bici lucrat cu
îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin, întărite printr-un inel
de argint. Un vânt cald, masiv ca o undă marină, sporit şi de alergătura trăsurii, făcea ca
pălăria Otiliei să fluture, deşi era ţinută bine cu mâna. Otilia şi-o scoase în cele din urmă
de pe cap şi, trecând un braţ pe sub braţul lui Pascalopol, rămase cu capul gol, aspirând
cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele, ţinute într-un pieptene lat,
peste urechi, masculi-nizându-i faţa. Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se
zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fusese lanuri de grâu, erau acum
numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără
oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca
nişte stropi mărunţi de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, când vru să pună
mâna pe insecta de culoarea paiului putred, rămase nu-mai cu un picior minuscul între
degete. Când brişca trecea printre semănăturile de porumb, zarea era astupată cu
desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte şi de stoluri de vrăbii.
Pluteau pe o mare galbenverzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia
orizontului. La încetarea porumbiştilor, reapăreau miriştile sau lanurile, tot atât de lungi, de
ovăz, cu paiul scurt şi aproape alb de uscăciune. Atunci, din cauza inundării întregului şes
cu ovăzuri, contururile priveliştii se rotunjeau, şi proporţia între lucruri, din lipsa unei unităţi
de măsură, devenea nebună. Prăjina unui puţ cu cumpănă îi urmări multă vreme din
depărtare, fără să-şi poată da seama dacă era o simplă prăjină sau un stâlp colosal. Un
cal ieşit pe neaşteptate în marginea câmpurilor părea gigantic, copilul care-l mâna din
urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme, lipsa desăvârşită a oricărei aşezări omeneşti
dădea călătorilor impresia ieşirii din orice margine posibilă a civilizaţiei şi diforma noţiunea
de timp. Era un ceas numai de când coborâse din tren, şi Felix se simţea pierdut de sute
de ani pe locuri în care orice urmă de civilizaţie fusese distrusă de mult de soare şi de
ierburi. Lanurile începură după câţiva kilometri să se întunece şi se ivi
o pustietate stearpă de colburi negre, cu o uşoară mălurire în depărtare. Caii nechezară.
— Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zise Pascalopol, arătând cu biciuşca.
Nu se zărea însă nici un pârâu şi nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câţiva pomi
rămuroşi se iviră izolaţi la distanţe incalculabile, pierduţi ca nişte trunchiuri moarte pe
valurile mării. O roată bizară începea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenuşă,
şi, alături de ea, un om călare pe un cal uriaş. Pascalopol părăsi drumul de căruţă, pe
care, din cauza unor nămoliri mai vechi, rămăsese şanţuri groase, solidificate, de tină, şi o
tăie de-a dreptul pe câmp în direcţia calului fabulos şi a aureolei fumurii. Se distinse pe
încetul o roată ca de moară, mereu enormă, şi un om călare, apoi roata se micşoră puţin,
şi călătorii cei tineri îşi dădură seama că era o roată cu găleţi pentru irigaţii. Undeva prin
apropiere se afla probabil un mic pârâiaş. Trăsura fu oprită de moşier departe de viziune,
încât Felix nu-şi putu da seama dacă se aflau la două sute de metri depărtare sau la câţiva
kilometri. Pascalopol făcu un semn prin aer cu biciuşca şi strigă spre cer, cu un glas
profund, pe care aerul îl hohoti: