Enigma Otiliei 1.pdf - Nicu Gane

vizibile satisfacţii. Aţi suferit de vreo maladie infecţioasă intimă, soţia dumitale a făcut
avorturi?
Moş Costache se-ngălbeni, iar Pascalopol interveni:
— Domnule doctor, eu cred că la o consultaţie de amuzament nu e nevoie de întrebări
nepotrivite, când sunt de faţă şi domnişoare.
—De ce, de ce? sări ţanţoş Stănică, domnul doctor trebuie să ştie tot!
Doctorul nechemat aşeză pe bolnavul fără voie pe un scaun, îi ciocni genunchii, aşezaţi
unul peste altul, spre a le controla reflexele, încercă cu un ac de gămălie sensibilitatea
epidermei, privi pe Costache în pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumânări apropiate brusc,
îl puse să scoată limba afară şi s-o ţină dreaptă, îl chestionă apoi într-un mod straniu: cât
face 15 Ş18, în ce an se află, cine este rege. Moş Costache, aşa de supus prin firea lui, se
cam supără:
— Crezi c-am ajuns în dddoaga copilăriei?
— De câtă vreme aveţi această dificultate la vorbire? întrebă doctorul, privind cu înţeles
spre Stănică.
Iritat de îndrăzneala lui Vasiliad, moş Costache se bâlbâi şi mai rău:
— Uuunde vvvezi dum... dumneata că am dificultăţi?
— Aşa vorbeşte dumnealui totdeauna! asigură Stănică.
Felix, deşi la începutul studiilor, din scurta lui experienţă prin contactul cu colegii, prin
lectura din proprie iniţiativă a unei patologii generale, înţelese că Vasiliad umbla să descopere
la moş Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infecţie localizată. Din felul cum
examina doctorul, nu i se păru că are de-a face cu un practician bun.
— Domnule doctor, zise el, ceea ce bănuiţi dumneavoastră, examinând reflexele, nu poate
exista în nici un caz în această casă.
— Dumneata ai noţiuni de medicină? întrebă Vasiliad, ostil.
— Domnul este student în medicină! comunică Stănică. Doctorul se încruntă şi deveni
deodată servil.
— Daa? N-am ştiut! Fireşte că nu e nimic. Dar noi ne facem datoria.
— În cazul de faţă, mi se pare că vă amuzaţi pe socoteala lui papa, adăugă Otilia.
Pascalopol privi la cei doi tineri cu simpatie şi bătu aprobativ pe Felix pe umăr.
Vasiliad începu acum să facă auscultaţia plămânilor, ducându-şi urechea deasupra
spinării bătrânului.
— Spuneţi treizeci şi trei, comandă el.
— Cccum?
— Spuneţi tare: treizeci şi trei. Aşa. Tuşiţi. Din nou: treizeci şi trei.
— Treizeci şi trei. Treizeci şi trei. Treizeci şi trei.
Doctorul ridică capul.
— Aţi suferit vreodată de vreo congestie la baza, stingă?
— Nu-nu-nu! se apără Costache, puţin palid.
— Aţi avut ceva: aud crepitaţiuni.
— Domnule doctor, sări Pascalopol, lăsaţi omul în pace. N-a avut nimic.