Nr. 2 (23) anul VII / aprilie - iunie 2009 - ROMDIDAC

dulci de provenien]` flamand` era succedat de Aubrey de Vere cel vesperal,
purtând o rochie strâmt` cu paiete negre. A treia oar`, la sute de mile distan]`
de cele dintâi manifest`ri, o coconi]` oarecare se învrednice[te s` emane,
nu se [tie cum, acela[i parfum intens. Ea nu mai stârne[te, altfel decât ca
prilej de rememorare, aten]ia inert` a celui deprins s` povesteasc`. Zâmbetul
neîntrerupt al amicului nu zdruncin`, îns`, integral, adev`rul acestei pove[ti?
Mu[amalizarea marii dandanale proteja, oare, numaidecât eugenia victimei?
Iar victima e numaidecât Aubrey de Vere?
Aflat, spa]ial, atât de aproape de r`spunsul incarnat, singurul imbold c`ruia
nu i se poate împotrivi r`mâne, pentru povestitor, cel devitalizat al istorisirii.
I-ar fi fost, cu siguran]`, de mai mare folos s` treac`, în privin]a coconi]ei, la
niscaiva „fapte cre[tine[ti” 16 , care ar fi condus, poate, c`tre câteva obiecte,
[apte la num`r, în felul lor, anulare. Barbey d’Aurevilly, amintit cu deferen]`
de Mateiu, îi acord` m`car vicontelui de Brassard, într-o conjunctur` similar`,
spre minimal` edificare, o [ans`17 .
Anex`
Un proces de pres`
(România literar`, nr. 48/ 2005)
EX PONTO NR.2, 2009
116
Când Nicolae Manolescu afirma c` „unui autor ludic [i licen]ios ca Nabokov
Duduca Mamuca nu i-ar fi displ`cut“, intuia, desigur, mult mai mult decât las`
s` se întrevad` suficien]a noastr` de cititori. Pentru c` remarca se sus]ine [i
se re]ine cu u[urin]` dac` îl privim pe Nabokov exclusiv drept autor al Lolitei.
Nu au, în m`suri aproape egale, Humbert Humbert [i Toderi]` N.N. (protagonistul
scrierii lui Hasdeu) planuri de seduc]ie diabolice [i nu tocmai ortodoxe?
Totu[i, dincolo de a fi un excelent scriitor ([i stilist), Vladimir Nabokov e un
redutabil cititor. Iar când vine vorba despre o preferin]` sau alta, nu cel care
scrie Invita]ie la e[afod (de pild`), ci acela care cite[te cu o minu]ie aproape
maniacal` e în drept s` se pronun]e. Pân` la Nabokov nimeni nu încercase
s` afle în ce fel de gândac se metamorfozeaz` Gregor Samsa. Cum ar fi dac`
nuvelele licen]ioase ale lui Ha[deu ar avea parte de o asemenea lectur`?
Înainte de orice, f`r` a aluneca în biografism, rela]ia autorului ca persoan`
cu textul Duduc`i Mamuca nu e deloc nepolemic`. Cu cititorii, nici atât, mai
ales cu cei importan]i (ca Maiorescu). Dup` ce, în 18 aprilie 1863, Comitetul
de Inspec]iune a ßcoalelor de Dincoace de Milcov ( acela[i Maiorescu fiind
membru, iar V.A. Urechia - pre[edinte) îl avertizeaz` pe criterii de imoralitate,
Ha[deu riposteaz`: adaug` nuvelei pasaje cu adev`rat explozive. Urmeaz`
demiterea sa din func]ia de profesor colegial, celebrul proces [i tot atât de
celebra pledoarie. Lucru iar`[i [tiut, autorul e achitat. Ce îl face s` rescrie,
dup` un an, nuvela incriminat` sub titlul Micu]a, temperându-[i ironiile [i notele
lubrice? Gestul este, cert, lipsit de orice utilitate. ßi chiar de credibilitate:
las` Ha[deu de la el într-o chestiune a[a de tensionat`? Nu pare omul care
s` fac` asta, mai ales atunci când „c`r]ile“ îi sunt favorabile.
Duduca Mamuca evolueaz`, a[adar, în Micu]a. Rusia Harkovului se
transfer` într-o Germanie difuz`. Aluziile licen]ioase (ca aceea a ini]ierii în ars
amandi al`turi de o femeie de 57 de ani) dispar. ßi, odat` cu ele, numeroase
fragmente inofensive: visul tibetan, psihanalizabil, fragmente din articolele lui
Aleschin Uho. Cum, de ce [i unde adaug` Ha[deu nu s-a prea scris. Micu]a