Nr. 2 (23) anul VII / aprilie - iunie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.2, 2009
168
z`toare ale fenomenelor politice [i istorice din tot ce înseamn` România [i
românismul – ajungând la Vorkuta [i Vladivostok, chiar! -, lucrând cu fervoare
[i perseveren]` [i real patriotism în favoarea min]ii, inimii [i literaturii române
libere. Înconjurat de o mic` echip` de colaboratori, eficien]i, mai to]i, c`rora
reu[ea s` le achite, lunar, din salariul primit de la „Europa Liber`” [i modestele
redeven]e ale editurii, salarii la nivelul german de salarii pe economie, cu
asigur`ri de pensie, sociale [i de boal`… N-a pregetat nici o secund` s`-mi
ofere [i mie de lucru, plusând, chiar, preten]iile mele! Realizez abia acum când
scriu aceste rânduri, dimensiunile eposului lui Ion Dumitru, poetul [i fostul
ofi]er de marin` capabil s` creeze, la poalele Alpilor, portul salvator pentru
scrierile [i trupurile naufragia]ilor sc`pa]i din furtuna comunist` care eram,
cei care lucram pentru el, dar [i cei care-l bombardau cu manuscrise, mai
mult sau mai pu]in publicabile dar mai toate invandabile [i cu preten]ii pentru
drepturi de autor! Un Ion Caraion, de pild`, sau chiar regretatul meu prieten,
Ioan Dan: acesta din urm`, m`car, din motivele foarte plauzibile, ale vârstei
avansate [i a lipsei de [anse de a-[i îmbun`t`]i altfel soarta…
Acest superb don-quijotism, pe care nu l-au egalat în istoria exilului
românesc (de care m-am ocupat, volens-nolens) nici in[i mult mai înst`ri]i,
milionari în lire sau dolari sau m`rci, directori de posturi de radio, medici etc.
a fost de bun` seam` cauza pentru care, mul]i ani la rând, n-am reu[it s` m`
adresez prietenului Ion altfel decât cu „Domnul Dumitru”. Fiindc` eu unul nu
sunt în stare, chiar în momentele de mare afinitate spiritual`, s` nu recunosc
superioritatea cuiva [i respectul îmi bloca, pur [i simplu, limba care ar fi vrut
s` rosteasc` termeni de mai mare apropiere…
Domnul Dumitru! Desigur c` azi, dup` „domnirea” post decembrist` a
tuturor fo[tilor tovar`[i [i tov`r`[ei, a fo[tilor activi[ti pcr, a ciocoilor celor
noi [i a ultimelor c`z`turi na]ionale, cuvântul „domnule” s` fi c`p`tat în limba
român`, o conota]ie peiorativ`. Atunci, îns`, când ne vedeam zilnic lâng`
Gestettner, sau composer, sau la masa de montaj foloseam cuvântul absolut
f`r` conota]ii, cu deplin` sinceritate [i el exprima în acela[i timp respect,
admira]ie, prietenie.
Cum spuneam, nu pot scrie aici sec, la obiect, fiind vorba de unul dintre
marii prieteni, pu]ini, dar într-adev`r mari, pe care i-am cunoscut într-un sfert
[i ceva de veac aici, în Germania.
Chiar datorând cititorului unele date exacte despre biografia lui Ion, a
Domnului Dumitru, n`scut la 27.08.1937 în Boteni, Muscel, absolvent al ßcolii
Tehnice pentru Marina Comercial` din Constan]a trebuie s` apelez, vreau
nu vreau, când ajung la momentul ajungerii, a fugii sale în Occident, ap`sat
de raza stelei Libert`]ii, la o pagin`, pe cât de plastic`, pe atât de sincer` în
declara]ia ei de prietenie:
„Pe singur`tatea mi[c`toare a pânzelor alburii de la suprafa]a apei se perindau,
ca înainte de derularea unui film, linii incerte [i dâre prinse în potpuriuri
incoerente. Apoi, brusc, mi[carea vie s-a limpezit, parc` ochiul ar fi coborât
în scen` [i ar fi ridicat bagheta dirijorului, amenin]ând delicat învolburarea de
impresii. Au împietrit toate [i din mijlocul lor s-a desprins silueta prietenului
meu Dumitru înotând spre ]`rm, cu o boccelu]` ridicat` deasupra capului.
În]elesesem, f`r` s` o fi gândit anume, c` repetam imaginar ceea ce el îmi
povestise de mai multe ori: cum, în urm` cu mai bine de treizeci de ani, ajuns
în apele germane cu vaporul lui cultural care-l aducea din România, [i-a pus
în practic` scenariul disimul`rii pe care [i-l repetase în minte de zeci de ori: