Nr. 2 (23) anul VII / aprilie - iunie 2009 - ROMDIDAC

GHEORGHE ISTRATE
Un sculptor în marmora sudorii
P
oezia lui Arthur Porumboiu e de un echilibru piramidal „captiv”, a[a cum
atât de inspirat o define[te însu[i autorul.
Într-adev`r, acesta este Poetul: un „prin] captiv” în sfera înfrico[`toare
a cuvintelor. El, „c`ut`torul”, se afl` la un cap`t al ve[niciei întru aflarea
celuilalt cap`t. Pe acest traseu, acesta traverseaz` de[erturi de ghea]` [i
cataracte de întâmpl`ri zguduitoare: „Încetinirea pentru o clip`/ a ghilotinei/
mai insuportabil`/ decât t`i[ul ei”. Iat` cât de scurt poate fi enun]ul unei
poezii antologice!
Oricum, Arthur Porumboiu e un poet „[lefuit” (în sensul de rafinat), pe
al c`rui „chip neatins de lumin`/ o icoan` va na[te”.
E o mare vrednicie (un secret?) a versului arthur-porumbian, ca, dintr-un
aparent aflux de cuvinte, s` sclipeasc` deodat` o r`scruce str`lucitoare,
luminând umbrele din urm`: „T`cere [i mister./ ßi numai ora oarb` agitându-[i
nisipul/ pe ochiul lui Homer”. ßi astfel de r`spântii se arat`, multiple,
în poezia sa: un orgolios al singur`t`]ii, un ciufut [i un sclav al libert`]ii
absolute, târându-[i lan]urile de aur dup` el.
Acest poet de sorginte buzoian` (o precizare necesar` a unui veritabil
patriotism local!) sufer` de prea mult` inspira]ie. De aici, [i num`rul mare
de c`r]i. De aici [i suprafa]a plurilingvistic` a traducerilor (turc`, francez`,
englez`, [i altele ce vor urma). Ceea ce, de fapt, nu e r`u.
Arthur nu-[i mai este sie[i suficient. El dore[te s` sparg` ni[te z`ri mai
dep`rtate de cap`tul privirii sale, în dorin]a de a atinge „por]ile Limitei”. În
încrâncenarea sa clocotitoare, Arthur Porumboiu este, de fapt, un suav:
toat` via]a a fost un tehnician al florilor, un preot horticultor – [i o m`rturise[te
aproape r`stit: „Între maci [i iarb`,/ acoper`-m`, cu pacea ta!/ S`
nu mai fiu scormonit de grija/ pentru-o bucat` de pâine pândit` mereu de
fra]ii-lupi;/ smulge-mi zâmbetul/ [i arunc`-l în [an]!// Smulge-mi totul - / ca
s` po]i construi/ o groap` în plus”.
ßi iat` un Orfeu lovindu-se de sine însu[i: „Cineva mi-arat`/ oglinda/ unde
forfotesc ridurile/ [i eu/ încercând s-o sparg,/ pe mine lovindu-m`…”
Poetul nu e niciodat` sortit s` stea la rând la fericire – un perpetuu
învins: „Cadavrul unui GENIU/ nu are valoarea unui surâs;/ cadavrul unui
Geniu/ e-o bucat` de ]`rân`/ din care vor cre[te stânjenei tri[ti/ ca sufletul
poetului/ Arthur Porumboiu”.
Da!Arthur Porumboiu r`mâne a fi, [i pe mai departe, acel „infailibil
Sculptor în marmura sudorii”, în marmura poeziei princiare, un captiv în
c`tu[ele perenit`]ii.
EX PONTO NR.2, 2009
161