Nr. 2 (23) anul VII / aprilie - iunie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.2, 2009
6
[i includ aici [i critica literar` care constituie un suport esen]ial al literaturii, devine în perioada
comunist` acel spa]iu ambiguu în care se regleaz` conflictul dintre putere [i individ/societate.
Acest spa]iu ambiguu permite transgresiuni subtile de la doctrina oficial`, insurgen]e mascate,
hermetizate, dar [i regl`ri de conturi. Putem privi literatura autentic`, nu cea topit` complet
în doctrin` ca în cazul produc]iilor realist socialiste [i ca pe o încercare de a g`si r`spunsuri,
de a g`si un echilibru [i de a vindeca trauma anilor ’50, de a g`si un sens distrugerii societ`]ii
române[ti cu o ferocitate ie[it` din comun. Avem aici un rol esen]ial care-l joac` literatura, [i
care define[te ambiguitatea sa constitutiv` [i jocul la dou` capete pe care-l face autorul, un
joc periculos în anii ’50 care se putea termina cu deten]ia [i exterminarea fizic`, fapt pentru
care stau m`rturie procesele intentate scriitorilor, procesul Noica-Dinu Pilat-Steinhardt-Mili]a
Petra[cu, sau cel al lui I.D.Sârbu. Literatura realismului socialist, urma s` legitimeze regimul
comunist pe dou` direc]ii mari, oferind o baz` moral` proceselor de reform`, de la colectivizare
la na]ionalizare, [i un argument tare pentru alian]a cu Rusia sovietic`. Iar pe de alt` parte, s`
construiasc` o tradi]ie revolu]ionar` fictiv` [i o voca]ie patriotic` minusculului Partid Comunist
Român cu cca. 1000 de membri, izolat politic dup` declararea sa ca ilegal în 1924 prin legea
Mârzescu. Politicul a intrat în literatur` cu aceste dou` deziderate esen]iale, pragmatice, iar
felul în care scriitorii au r`spuns comenzii politice i-a definit ulterior pe scara valorii. La aceasta
s-au ad`ugat relat`rile de c`l`torie în URSS ale scriitorilor români menite s` elogieze modelul
sovietic, c`r]i pe coperta c`rora apar nume de marc`: Mihail Sadoveanu, George C`linescu,
Cezar Petrescu, Petru Dumitriu, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Demostene Botez,
etc. Dup` anii ’60, aceste c`r]i foarte utile pentru consolidarea pozi]iei în cadrul breslei sunt
f`cute uitate, simpla consultare a referin]elor critice dup` anii ’60 relev` în privin]a lor o t`cere
semnificativ`. Pe de alt` parte, cu apari]ia unei genera]ii de scriitori de o mare for]` în anii ’60
s-a mai ad`ugat o tem` esen]ial` [i o ingerin]` politic`. Trebuia s` i se g`seasc` o justificare
perioadei de teroare stalinist` a obsedantului deceniu, aflat` în memoria colectiv`. Poate c`
una din cele mai dramatice c`ut`ri în roman este c`utarea acestei justific`ri [i imposibilitatea
ei, o parte din romane evoc` un chatarsis ratat, iar în romanul s`u Cel mai iubit dintre p`mânteni,
Marin Preda a mers cel mai departe nu pe linia justific`rii, ci a unei acuz`ri deloc voalate.
Putem vedea lupta dus` pe mai multe fronturi, cu ced`ri [i reveniri spectaculoase, o rezisten]`
condus` abil speculând sl`biciuni ale aparatului de cenzur` sau relax`ri ale regimului cum
a fost perioada cuprins` între 1965 [i 1971 valorificat` inteligent de scriitori [i critici literari,
practic avem un boom nemai\ntâlnit în ce prive[te traducerile.
Meritul criticii în anii ’60 este acela de a restabili fundamentele culturii [i a literaturii ca
spa]iu al libert`]ii, Nicolae Manolescu insistând pe figura fondatoare a lui Titu Maiorescu [i a
principiilor elementare configurând libertatea actului artistic, de crea]ie printre care reafirmarea
autonomiei esteticului în Contradic]ia lui Maiorescu (1970) având ca numitor comun cu
Eugen Simion din Întoarcerea autorului (1981) respingerea structuralismului concomitent cu
redimensionarea figurii autorului ca punct arhimedic în restaura]ia unei culturi în consonan]`
cu liberalismul într-un sens larg ca afirmare a unor drepturi inalienabile într-o societate democratic`.
Structuralismul nu este respins nicidecum din ignoran]` sau inaderen]` teoretic`,
ci din necesitatea de a consolida institu]ia autorului (autorship), a identit`]ii dintre el [i opera
sa, dat fiind rolul strategic al acestuia în raport cu puterea politic` definit` de figura tutelar` a
aparatcikului. Poate [i de aceea nu a existat un spa]iu mai generos acordat experimentului,
textualismului, în ciuda formulei evident novatoare optzeciste pentru care s-a adoptat ulterior
termenul de postmodernism.
Un rol esen]ial l-au jucat în anii ’80 cenaclurile literare, practic curentul optzecist recuperat
ulterior sub umbrela postmodernismului, iese în parte din cenaclurile bucure[tene: cel de
poezie, Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu [i cel de proz`, cenaclul Junimea,
condus de Ovidiu S. Crohm`lniceanu (trebuie men]ionat aici [i Mircea Martin), cenaclul preluat
de Mircea C`rt`rescu dup` 1989. Genera]ia ’80 are meritul de a întoarce proza spre
cotidianul mizerabilist, mizând mai degrab` pe proza scurt` decât pe roman, deschizând un
alt orizont prin literatura american`. Trebuie subliniat c` ea nu anuleaz` nicidecum valoarea
genera]iei ’60, a[ zice c` vârful realiz`rii în materie de roman se afl` acolo, ea r`spunde unei
alte provoc`ri [i unei alte agende în disocierea de mecanismul propagandei, [i corespunde
în primul rând unei mari deziluzii.
Ceea ce a[ re]ine este faptul c` literatura [i subîn]eleg [i critica literar` a jucat un rol determinant
în constituirea unui cadru de societate civil`, disimulat` cultural, c` practica libert`]ii
a fost f`cut` în mod esen]ial în spa]iul de libertate al ei [i c` relansarea societ`]ii române[ti ar
trebui s` defineasc` drept esen]iale coordonatele care au f`cut-o s` reziste, adic` s` existe.