curs electronic - OvidiusMD

Diagnosticul.
Se bazează pe semnele clinice subiective și obiective ce trebuie corelate cu
datele de laborator (număr de leucocite, VSH, proteină C reactivă ). Aceste informații
sunt completate de examenele imagistice, în special de examenul radiologic. Alte
investigații utile sunt tomografia computerizată sau RMN, precum și scintigrafia
osoasă care poate stabili diagnosticul rapid în primele 24-48 de ore de la debutul
simptomelor.
Pesntru stabilirea agentului patogen în vederea începerii antibioterapiei
țintite poate fi efectuată hemocultura (poate fi pozitivă în peste 50% din cazuri) sau
puncția aspirativă în zona de fluctuență și ulterior însămânțare pe medii de cultură.
Diagnosticul diferenţial:
- în forma tipică, în faza de debut, când predomină semnele
generale, se face cu bolile contagioase, cu febra tifoidă,
meningită, dar durerea provocată la palparea metafizei femurale
poate permite eliminarea unei boli infecţioase; dacă există
semne inflamatorii locale cutanate sau subcutanate, trebuie
eliminată o limfangită sau un abces al parţilor moi;
în formele cu manifestări preponderent locale, trebuie exclus
diagnosticul de reumatism articular acut, forma monoarticulară, în
care există însă semne inflamatorii periarticulare şi o creştere a
fibrinemiei;
în formele atenuate, diagnosticul se face cu o leziune traumatică
(contuzie, decolare epifizară, fisură), cu atât mai mult cu cât
traumatismul este adesea evocat în etiologia osteomielitei;
în formele cu modificări radiologice întinse, diagnosticul diferenţial se
face cu reticulosarcomul Ewing, acesta este uneori dificil de făcut,
mai ales că şi în cadrul reticulosarcomului există stare febrilă, VSH
crescut, o leucocitoză marcată. De asemenea şi osteosarcomul
osteolitic poate intra în discuţie în ceea ce priveşte diagnosticele
diferenţiale;
în forma fistulizată, osteomielita trebuie diferenţiată de o artrită sau
114