RAIUL si IADUL

multă echitate în jurisprudența umană decât în codul penal al
Divinității!
Dacă sentința dată păcătosului ar fi irevocabilă, căința ar fi fără nici
o valoare, iar cel ce a păcătuit, fiind pentru totdeauna îndepărtat de
cinste, ar fi condamnat în mod forțat să rămână în răutate; astfel
Dumnezeu nu numai că ar condamna păcătosul să sufere pentru
totdeauna, ci de asemenea îl constrânge să rămână permanent în
slăbiciunea sa. Însă, atunci, Dumnezeu nu ar fi nici drept, nici bun;
cu alte cuvinte, El nu ar fi Dumnezeu.
14. Fiind infinit în toate lucrurile, Dumnezeu trebuie să cunoască
totul, trecut, prezent și viitor; și trebuie astfel să știe, exact în
momentul în care creează un suflet, dacă acel suflet va fi sau nu
destul de rătăcit încât să atragă asupra sa damnarea veșnică.
Dacă El nu știe, cunoștința Lui nu este infinită, caz în care El nu
este Dumnezeu; dacă știe și în mod voluntar creează o ființă pe
care El o prevede ca fiind condamnată, de la început până la
îndurarea chinului veșnic, atunci El nu este bun.
Dacă Dumnezeu poate fi atins de căința sufletului ce a săvârșit
pedeapsa pentru delictul comis și îi poate oferi mila Sa și îl poate
scoate din Iad , atunci nu există condamnare eternă, iar doctrina ce
insuflă acea idee trebuie recunoscută ca facând parte din invenția
umană.
15. Doctrina damnării eterne, în consecință, duce inevitabil la
negarea sau reducerea anumitor atribute ale lui Dumnezeu; este
incompatibil cu înfinitatea și perfecțiunea acelor atribute, și noi
suntem, prin urmare, constrânși urmatoarei concluzii :
Dacă Dumnezeu este perfect, nu poate exista ceva precum
pedeapsa veșnică; dacă pedeapsa veșnică există, Dumnezeu nu e
perfect.
16. Susținătorii pedepsei veșnice aduc urmatorul argument :
80