Psihanaliza fenomenelor religioase

pretinde să fie o afirmaţie asupra unui obiect al
experienţei exterioare; nu se va putea invoca
teoria cunoaşterii decît în cazul în care ceva
necunoscut ar fi prezentat ca cunoscut. Să luăm
un exemplu pe care îl cunoaştem cu toţii:
ştiinţele naturale nu au descoperit nicăieri
vreun zeu oarecare; critica cunoaşterii
demonstrează imposibilitatea de a-1 cunoaşte
pe Dumnezeu; dar sufletul face un pas în faţă şi
afirmă că are experienţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu este o realitate psihică pe care nu
o putem experimenta în chip imediat. Dacă nu ar
fi fost aşa, atunci niciodată, dar niciodată, nu sar
fi vorbit despre Dumnezeu 12 . Iată un fapt
care are valoare în sine, fără a mai fi nevoie de
mărturii de alt ordin decît cel psihologic; el
este inaccesibil tuturor formelor de critică nepsihologică.
El poate fi obiectul experienţei
celei mai imediate, şi, prin urmare, reale, care
nu poate fi distrusă de nici o mărturie. Numai
oamenii care refuză să considere faptele sau cei
care nu se pot dezbăra de superstiţie rămîn
închişi la acest adevăr. Atîta vreme cît
experienţa lui Dumnezeu nu ridică pretenţia de
a deveni o valoare generală sau o afirmaţie
absolută a existenţei lui Dumnezeu, ea rămîne în
afara oricărei critici 13 : un fapt iraţional, ca, de
pildă, faptul că
i: în realitate, în această privinţă, lucrurile nu stau
chiar aşa. Dumnezeu poate fi pur şi simplu, după cum
afirmă Freud, o reactualizare a experienţelor emoţionale
pe care le-a trăit fiecare din noi, în perioada copilăriei,
alături de părinţi. Aceste impresii arhaice s-au fixat în
inconştient şi revin în viaţa omului adult în perioadele de
criză care, trebuie să o recunoaştem, nu lipsesc. Desigur
că, ulterior, ele sînt greu de izolat şi identificat, cu atît
mai mult cu cît credinţele şi imaginile religioase care se
transmit pe cale culturală vin saşi pună propria lor
amprentă. (N. Tr.)
13 în realitate, aşa ceva este cu neputinţă. Istoria
religiilor (ca şi cazuistica psihiatrică) abundă de cazuri în
care o "experienţă personală" a lui Dumnezeu a fost
afirmată ca realitate obiectivă şi, nu de puţine ori,
aclamată ca o nouă formă de religie. Dacă luăm exemplul
mişcărilor eretice care au pigmentat istoria
creştinismului, ca şi vînătoarea de vrăjitoare a Evului
Mediu, vedem
există elefanţi nu trebuie supus nici unei critici. în fond,
experienţa lui Dumnezeu are o valoare relativ
generală, în aşa fel încît toată lumea ştie cumva ce
semnifică expresia "experienţa lui Dumnezeu" 14 . O
psihologie ştiinţifică trebuie să recunoască că
această experienţă este relativ frecventă. Ba ^liia.
trebuie să ţinem cont de ceea ce s-a descris ca
superstiţie. Atunci cînd cineva afirmă că vede spirite
sau că este vrăjit, dacă nu avem de-a face aici cu o
simplă modalitate de exprimare, sîntem în prezenţa
unui fapt în aşa măsură de general încît fiecare
ştie ce trebuie să înţeleagă prin "spirit"' sau prin "a
fi vrăjit"'\ Prin urmare, putem fi siguri că în cazuri de
acest gen avem de-a face. de asemenea, cu un
anumit complex psihic, la fel de real ca şi lumina pe
care o văd. Desigur că eu nu ştiu cum să dovedesc
existenţa spiritului unui mort în experienţa externă;
după cum nu-mi pot reprezenta nici procedeele logice prin care
ani putea dovedi, în chip convingător, că există viaţă
după moarte; dar trebuie să-mi explic faptul că.
din toate timpurile şi în toate locurile, sufletul
afirmă că a avut experienţa spiritelor, după cum
trebuie să ţin cont şi de faptul că un mare număr
de oameni neagă complet această experienţă
subiectivă 16 .
După aceste explicaţii cu caracter mai degrabă
general, aş
cum experienţele personale în ale religiei se impun cu
ardoare în viaţa socială, ameninţînd stabilitatea ordinii
constituite. (N. Tr.)
"Valoarea generală'' a experienţei lui Dumnezeu se
explică, simplu, prin fenomenul transmiterii informaţiilor
culturale. Nimic, în acest sens, nu dovedeşte că această
"experienţă" ar avea o obîrşie naturală (.situată cumva în
suflet). Pe de altă parte, oamenii comit confuzii grave atunci
cînd cred că înţeleg sensul afirmaţiei "experienţa lui
Dumnezeu". Pentru că această experienţă nu este de fel
identică în creştinism, să zicem, şi în taoism. (N. Tr.)
15
Expresii de acest gen participă la fondul comun cultural
al umanităţii.
le>
Jung s-a declarat deja un empirist, adică un individ care
nu se lasă influenţat de argumente filozofice, de speculaţii
mistice sau de axiome ştiinţifice, ci de datele experienţei
imediate. (N. Tr.)
61