Psihanaliza fenomenelor religioase

Freud se străduieşte să păstreze pe cit posibil o
distanţă în raport cu acest fenomen, ceea ce, din
punct de vedere uman, este perfect de înţeles, dar
poate afecta considerabil efectul terapeutic. Este
inevitabil ca medicul să suporte şi el o oarecare
influenţă din care să rezulte o tulburare, o pagubă
pentru sănătatea sa nervoasă 16 . El"ia asupra sa"
suferinţa pacientului* şi o suportă îm-
sfinţenie. Pentru că au existat (şi există) psihanalişti care au
dovedit - în relaţiile lor profesionale, sociale, familiare, etc. -
orice, numai "sănătate mentală"' nu! Totodată, cînd vorbim
de 'sănătate mentală" la psihanalist, avem în vedere mai
puţin un model universal valabil de sănătate pe care psihanalistul
l-ar încarna, cit mai ales posibilitatea ca el să-şi
conştientizeze tarele psihice şi, mai ales, să le accepte, să se
împace cu ele acolo unde aşa ceva este cu putinţă. Este aici o
sarcină pe care cei mai mulţi psihanalişti o ignoră, şi încearcă
în schimb să simuleze o '•sănătate mentală" pe care nu o
au. Profesiunea de psihanalist nu este scutită de primejdia de
a sucomba modelului psihanalistului exemplar! (N. Tr.)
* Există aici mai multe idei. Mai întîi. faptul că psihanalistul
poate deduce empatic elementele cheie ale nevrozei
pacientului. în al doilea rînd, după ce a ajutat la
conştientizarea conflictelor nevrotice, psihanalistul dispune (sau ar
trebui să dispună) de o viziune mai largă asupra faptelor
vieţii, încît să-i permită pacientului, acolo unde este cu
putinţă, să-şi modifice atitudinea mentală pentru a putea
integra conţinuturile inconştientului. Un exemplu simplu va
ilustra a doua idee.
Este vorba de o pacientă de circa 26 de ani, care acuză
înclinaţia morbidă de a se arunca de la etaj sau sub roţile
tramvaiului. Analiza scoate la iveală şi o serie de tendinţe
homicide care au ca obiect persoane din anturajul imediat.
Pacienta a fost internată într-o clinică psihiatrică, a urmat un
tratament medicamentos dar nu s-a vindecat de ciudatele ei
obsesii. Biografia pacientei ne oferă una din cheile nevrozei
ei. Soţul ei a înşelat-o în repetate rînduri pentru ca, de fiecare
dată, să-şi ceară scuze în final, şi să dorească împăcarea.
Recent el a decis să plece de acasă motivînd cumva,
ambiguu, că are nevoie de timp pentru a se clarifica dacă îşi
iubeşte sau nu soţia. Pacienta află, însă, că la mijloc este o
"nouă"' legătură. Urmarea nu este greu de dedus: ea simte
nevoia să se răzbune. Această înclinaţie agresivă o regăsim în
simptomul homicid. Ceva, însă, o împiedică să-şi ducă
intenţia pînă la capăt (în chip
104 105
preună cu acesta. Din principiu, medicul trebuie să
se pună în pericol 17 . înalta semnificaţie pe care a
acordat-o Freud fenomenelor transferului mi-a
apărut clar cu ocazia primei noastre întîl-niri, în
1907. La un moment dat, după o discuţie de mai
multe ore, a intervenit o pauză. Brusc el m-a
întrebat fără nici o ezitare: "Şi ce credeţi despre
transfer?" I-am răspuns cu cea mai profundă
convingere că transferul este alfa şi omega metodei
analitice. La care el mi-a răspuns: "Atunci aţi înţeles
esenţialul". Marea importanţă a transferului a
produs adeseori greşeala de a crede că el este
absolut necesar pentru vindecare. Chipurile, ar
trebui să-1 pretindem cumva. Dar este cu
neputinţă să pretinzi aşa ceva, asemănător
credinţei. Credinţa nu are valoare decîi dacă se
naşte de la sine. O credinţă obţinută prin
constrîngere nu este decît o crispare. Acela care
crede că trebuie să pretindă transferul uită că acest
fenomen nu este decît unul din factorii terapeutici şi
că, în plus, cuvîntul transfer nu este decît echiva-
imaginar, desigur). Este un detaliu biografic care o face să se simtă
vinovată faţă de soţ. De aici provine, evident, simptomul
suicidar (agresivitatea întoarsă împotriva subiectului).
Pacienta conştientizează toate amănuntele conduitei ei
nevrotice dar simptomele nu dispar. Analiza continuă şi
scoate la iveală o tendinţă agresivă generală, refulată, la
tînăra femeie. O agresivitate "spontană" care se comportă în
toate privinţele ca şi un instinct natural. Această agresivitate
nu-şi găseşte o manieră corespunzătoare de descărcare şi
produce tulburările pe care le-am pomenit mai sus.
în acest punct, analiza capătă un caracter didactic. Ea
explică pacientei care este rolul agresivităţii în structura
generală a personalităţii ei. în plus, încearcă, împreună cu
pacienta, să găsească modalităţile social acceptabile de
descărcare (sublimare) a tendinţelor agresive.
Desigur că acest lucru nu ar fi cu putinţă dacă psihanalistul
ar împărtăşi şi el opinia generală eronată cum că femeia nu
dispune de tendinţe agresive sau că agresivitatea umană are
numai un caracter reactiv: ea ar fi o replică dată unui
prejudiciu. (N. Tr.)