Psihanaliza fenomenelor religioase

Sîntem atunci obligaţi să recurgem la alte mijloace
de expresie, la simboluri.
Prin simbol înţeleg nu o alegorie sau un simplu
semn; înţeleg mai degrabă o imagine capabilă să
desemneze cît se poate de bine natura obscur
bănuită a spiritului. Un simbol nu cuprinde nimic, el
nu explică, el trimite dincolo de el însuşi spre un
sens aflat încă dincolo, insesizabil, presimţit în chip
obscur, imposibil de exprimat în chip satisfăcător în
limbajul curent. Spiritul care se traduce printr-un
concept este un complex psihic aparţinînd eului
nostru conştient. El nu va produce nimic, nu va face
nimic decît ceea ce am pus în el. Dar un spirit care are nevoie
de un simbol pentru a se exprima este un complex psihic care
mai conţine încă germenii creatori ai posibilităţilor
infinite. Exemplul cel mai simplu şi cel mai bun este
eficacitatea istoric constatată şi perfect vizibilă a
simbolurilor creştine. Dacă am vrea să examinăm
fără prejudecăţi acţiunea exercitată de spiritul creştinismului
primitiv asupra sufletelor oamenilor de rînd din secolul
al doilea, ne-am umple de uimire. Pentru că
acest spirit era mai creator decît oricare altul. Să ne
mai mire, oare, faptul că ne dă impresia de
superioritate divină?
Această superioritate resimţită cu claritate oferă
apariţiei spiritului caracterul său de revelaţie şi
autonomia sa absolută -proprietate primejdioasă,
căci ceea ce putem numi conştiinţă superioară nu
este întotdeauna "superioară" în sensul valorilor
noastre conştiente; adeseori se află în opoziţie
riguroasă cu idealurile noastre recunoscute. In
realitate, trebuie să ne limităm să spunem despre
această conştiinţă ipotetică faptul că ea este mai
"vastă" , pentru a nu face să se nască prejudecata
că am dotat-o neapărat cu o superioritate
intelectuală sau morală. Există, deopotrivă, spirite
luminoase şi obscure. Prin urmare, să nu refuzăm să
vedem că spiritul nu are nimic de absolut, căci el
este relativ
72 73
şi are nevoie de a fi complectat şi perfectat de
viaţă. în realitate, avem destule exemple de cazuri în
care un spirit a pus slăpînire pe un om în aşa grad
încît nu a mai trăit omul ci spiritul singur, şi nu în
perspectiva unei vieţi care să-i aducă omului mai
multă bogăţie şi perfecţiune, ci pentru a se opune
total vieţii. Nu vreau să zic că moartea martirilor
creştini ar fi distrugere absurdă şi fără scop - o
asemenea moarte poate fi, dimpotrivă, indiciul unei
vieţi mai pline decît oricare alta. Mă gîndesc, mai
degrabă, la spiritul unor secte care neagă absolut
viaţa. Oare, ce s-ar mai alege de spirit, dacă omul
ar fi exterminat? Riguroasa concepţie montanistă
corespundea cu siguranţă celor mai nobile exigenţe
morale ale epocii: dar ea era distrugătoare de
viaţă, lată de ce gîndesc că chiar şi un spirit conform
idealurilor noastre cele mai înalte are ca limită
viaţa 25 . Fără îndoială că el este indispensabil vieţii; o
viaţă limitată la eu. o ştim cu prisosinţă, este
insuficientă şi nu ne oferă nici o satisfacţie. "Numai
viaţa trăită într-un anumit spirit merită trăită. Este
remarcabil faptul că viaţa care nu are în vedere
decît eul exercită o influenţă sufocantă, nu numai
asupra aceluia care o trăieşte, ci şi asupra celor care
îi sînt spectatori. Bogăţia vieţii solicită mai mult decît
un eu izolat: ei ii trebuie un spirit, adică un complex
independent şi superior, singurul capabil să suscite
în manifestările vii toate posibilităţile psihice
inaccesibile conştiinţei eului. Dacă există o pasiune
care tinde spre o viaţă oarbă şi dereglată, există şi o
alta care ar sacrifica de bună voie viaţa de dragul
superiorităţii creatoare a spiritului. Această pasiune
transformă spiritul într-o ulceraţie ma-
: " Jung atacă aici exagerările morale şi etice, ascezele şi
abstinenţele absurde din domeniul vieţii religioase. Toate
aceste excese, chiar dacă cu seninul plus în faţă, nu fac, în
fond, decît să neantizeze viaţa. De aceea autorul îl
parafrazează pe Nietzsche atunci cînd spune că spiritul nu ar
mai însemna nimic dacă viaţa ar fi distrusă. (N. Tr.)