Psihanaliza fenomenelor religioase

Aici nu mai este vorba de personificarea afectului, ci de reprezentarea
unei modalităţi de gîndire sau- în
limbaj psihologic
-de o atitudine. O atitudine rea, care se traduce printr-un spirit
[duh] rău, are prin urmare, pentru o minte naivă,
cam tot aceeaşi
funcţie psihologică ca şi un afect personificat. Mulţi
se vor arăta
nedumeriţi pentru că, de obicei, se înţelege prin
"atitudine" o
formă de adaptare la o situaţie, deci o activitate a
eului conştient,
deci o intenţie vizibilă. Dar atitudinea sau maniera
de a gîndi nu
este întotdeauna, aşa cum ar trebui, produsul
voinţei. Cel mai
adesea, ea îşi datorează particularitatea contagiunii
mentale, alt
fel spus exemplului şi influenţei mediului. Ştim că
uneori atitu
dinea negativă a unora otrăveşte atmosfera;
exemplul lor rău
este contagios; ei îi fac pe ceilalţi să devină
nervoşi pentru că
sînt intolerabili. La şcoală, este suficient un singur
copil turbu
lent pentru a perverti spiritul întregii clase; şi
viceversa: carac
terul vesel şi candid al unui copil poate limpezi şi
transfigura
atmosfera sumbră a unei familii cu condiţia,
desigur, ca exem
plul cel bun să corecteze atitudinea particulară a
fiecăruia. Prin
urmare, o atitudine se poate impune împotriva voinţei
conştiente
-"'exemplele rele corup bunele moravuri". Sugestia maselor este
exemplul cel mai clar în acest sens.
Atitudinea sau modalitatea spirituală se pot
impune conştiinţei, la fel ca un afect, din interior
sau din exterior şi, prin urmare, se traduc prin
aceleaşi metafore de limbaj. La prima vedere, atitudinea
pare mai complicată decît afectul. Dar dacă
privim mai îndeaproape, nici vorbă de aşa ceva. De
fapt, majoritatea atitudinilor se bazează, în mare, pe
un soi de sentinţă care îmbracă adeseori caracterul unui
proverb. în anumite atitudini descoperim imediat sentinţa
căreia i se supun; putem vedea chiar şi de unde s-a
împrumutat această maximă înţeleaptă. De foarte
multe ori atitudinea se caracterizează printr-un
singur cuvînt, de obicei
un ideal. Nu arareori se întîmplă ca chintesenţa unei
atitudini să nu fie nici o sentinţă şi nici un ideal, ci o
personalitate pe care o venerăm şi pe care încercăm
să o imităm .
Educaţia utilizează aceste realităţi psihologice şi
încearcă, cu ajutorul sentinţelor şi idealurilor, să
sugereze atitudini convenabile dintre care foarte
multe rămîn cu adevărat eficace sub forma
durabilelor reprezentări superioare. Ca şi spiritele,
ele au luat în stăpînire o fiinţă omenească. La un
stadiu mai primitiv, viziunea magistrului sau a
pastorului este cea care instruieşte, care
concretizează într-o persoană reprezentarea
superioară diriguitoare, pînă într-acolo încît să o
transforme într-o manifestare percepută.
Ne apropierii astfel de o noţiune a "spiritului"
care depăşeşte cu mult forma verbală animistă.
Sentinţa învăţată sau înţelepciunea proverbială
este. în general, suma numeroaselor experienţe şi
eforturi ale indivizilor, o concluzie condensată în
cîteva cuvinte expresive. De pildă: dacă am supune
unei analize aprofundate euvintui evanghelic: "primii
vor fi ultimii", încereînd să reconstruim toate
elementele care au dus la această condensare de
înţelepciune de viaţă, ar putea să ne surprindă
abundenţa şi maturitatea experienţelor vitale cuprinse
în ele. Este un cuvînt "impunător" care acaparează
puternic sensibilitatea şi o poate poseda multă
vreme 1 ". Aceste maxime sau idealuri care cuprind
1S Jung e\itâ aici, ca de altfel în aproape întreaga sa operă,
să facă apel la vocabularul psihanalizei freudiene. El vorbeşte
de "ideal"' dar nu pronunţă nici un cuvînt despre idealul eului, despre
supraeu. Vorbeşte despre imitarea unei personalităţi dar nu se
referă la faptul, evidenţiat de Freud, că supraeul se
formează după imaginea părinţilor individului , ca şi după
aceea a persoanelor care l-au impresionat cel mai mult.
(Reamintim că în a doua topică i'reudiană, aparatul psihic al
individului este constituit din trei instanţe: şinele, eul ţi
supraeul.) (N. Tr.)
11 Poate că forţa de sugestie a acestei ziceri nu rezidă atît
în experienţa