An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Recenzii • Recenzii • Recenzii • Recenzii • Recenzii • Recenzii
Vicol, Sterian. Memoria lui Femios.
Iaşi: Timpul, 2011, 190 p.
Camelia
Găvănescu
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
Ulise ajuns acasă îi ucide
peţitorii ne vestei sale,
cruţându-l pe poetul Femios,
feciorul lui Terpias, purtător
de liră, cam „dus cu mintea”,
miluindu-se pentru viaţa sa,
arătând că zeii i-au insuflat
cântecele, deşi la peţitori nu cu
drag le-a cântat, ci fiind silit:
„Ci oameni mulţi şi mult
mai tari ca mine
Mă tot purtau pe-aici să le
cânt cu sila” (1) – după cum
sună vorbele sale în „Odiseea”, tradusă, la noi, de
George Murnu.
Alegând ca titlu pentru cartea domniei-sale,
„Memoria lui Femios”, Sterian Vicol aduce cititorilor
sensibili la poezie două micro-romane de
structuri diferite, dar coerent reunite în nostalgia şi
aplecarea spre trecutul deloc romanţat, ci viu colorat
şi real: prima parte a lucrării, „Râpa Zbancului”,
îl trece pe lector, alături de copilul Terică, printre
nisipurile de pe Dealul Bobocilor, acolo unde găsim
satul natal, până în Dobrogea, unde Terică este deja
Terian, militar în termen, într-o altă lume, la fel de
tristă şi rea, „unde bate vânt şi creşte piatră” (2), şi
iarăşi în satul de pe malul Prutului,
un sat pe care moş Mitrea, tatăl lui
Terică îl descrie vecinului Meluţă,
negustor de tăuraşi, ca fiind un uriaş
cosmic, un uriaş căzut aici, pe spate.
Conţinutul primului microroman
dezvăluie măiestria autorului,
poet consacrat, aflat la prima carte,
dar ce mare carte!, de proză: „Uriaşul
căzut cu faţa în sus, către norii
care plângeau, el, satul abia mai
trăgând o gură de aer, amestecat cu
fum, funingine, resturi de icoane
carbonizate şi cruci descompuse,
se scufunda şi mai mult, cu vii şi
cu morţi, o dată şi încă o dată, sub
pleoapa neagră a pământului...” (3).
Poate că vulturul din final, care se
sinucide când nu mai poate iubi, este
vulturul lovit de avionul în care poetul merge, de la
Petrograd (Leningrad) la Moscova, în a doua parte
a cărţii, în micro-romanul „Cel ce-şi arde corabia.
Jurnalul lui Terian”. Oricum, poetul merge noaptea
prin bisericile Moscovei, găsind chiar un bulgăre de
pământ într-una. Sau citeşte Dostoievski în timp
ce o pasăre rănită trece pe deasupra, plouându-i cu
puţinul său sânge de mesager al iubirii.
„N-am voie să râd, n-am voie să plâng,
Priviţi-mi dreptul şi ochiul meu stâng,
Eu merg pe muchea unui cuţit subţire
Înfipt sus, în nori, cu nuntă şi mire.” (4)
Acesta este plânsul unui poet care are oroare de
filele albe, crede că teii de pe Strada Domnească au
măşti, vede camionul enorm în care este cărată la
groapă bătrâna oglindă din Primărie, care suferă
pentru porumbeii din podul Primăriei, împuşcaţi
de „cei care pun ţara la cale, cu capul, mereu, la
vale...” (5), care are curaj să danseze pe Cutia
Pandorei, un nou Zorba de la Prut, vede petecele
de transcendenţă, scrie poeme pe scândura
vânzătorului de mărar, crede că Prutul este Mirele,
iar Dunărea Mireasa, el visând la a avea un râu, nu
crede că lumina doare, simte infernul de seminţe,
privind la o piramidă a bogăţiei şi a efemerului,
una de grâu, cel care mărturiseşte, hristic, sincer,
curat, iubind, iubit de cititori, în
aşteptarea Iubirii: „După un singur
lucru mai tânjesc. Să întâlnesc
femeia, femeia aceea anume care
să-mi ascută total simţămintele
mele câte mai am, tocite sau nu,
să mi le-ascută ca pe propriile cuie
pentru crucea care va tăia cerul şi
orizontul în două.” (6)
Note:
1. Homer, Odiseea, Univers,
Bucureşti, 1979, p. 492.
2. Sterian Vicol, Memoria lui
Femius, Timpul, Iaşi, 2011, p. 72.
3. Ibidem, p. 86.
4. Ibid., p. 113.
5. Ibid., p. 143.
6. Ibid., pp. 186-187.
23