An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Personalia • Personalia • Personalia • Personalia • Personalia
întors în Moldova. Au rămas aici, în România, în
Bucureşti (majoritatea), încât despre majoritatea
nici nu mai aud?
De atunci m-am întrebat deseori dacă locul lor
n-ar fi trebuit să fie acolo lângă oamenii unde s-au
format şi faţă de care au mari răspunderi.
S-a întâmplat cu ei ce s-a întâmplat şi cu mulţi
studenţi veniţi cu burse în România şi care, în loc
să se ducă în satele şi oraşele lor de baştină, să le
fie neamurilor şi prietenilor lor apostolii, au rămas
în România într-un procent nepermis de mare. Au
fost aduşi şi şcoliţi cu romantism, iar ei au răspuns
cu realism şi pragmatism.
Nu acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu Mihai Cimpoi.
Ar fi putut să rămână şi el în
Bucureşti când ar fi dorit, sau
oriunde. N-a făcut-o. A înţeles
că locul lui era la Chişinău.
Am fost de mai multe
ori în capitala Moldovei la
Universitate, la Uniunea
scriitorilor, la Casa Limbii
Române etc. şi mereu l-am
întâlnit pe Mihai Cimpoi
înconjurat de scriitori,
artişti, ziarişti, oficialităţi
administrative şi politice şi
atunci am înţeles de ce n-a
plecat.
Poate nu atât că nu a
vrut el, ci că nu l-au lăsat
ceilalţi, rădăcinile. Chişinăul
intelectual fără Cimpoi n-ar exista sau ar exista cu
greutate.
L-am citit şi auzit cum a fost prezent activ, luând
cuvântul la toate manifestaţiile importante ale conaţionalilor.
În timp, l-am asemănat cu marele
Marin Preda, conştiinţa intelectualilor români cât
a trăit şi mai ales de două momente din biografia
acestuia. Primul se referă la o şedinţă, convocată de
Ceauşescu, şi când el a avut curajul să protesteze
la o intenţie a acestuia de a introduce „realismul
socialist”, zicând: „Dacă reintroduceţi realismul
socialist, eu mă sinucid”. Al doilea moment priveşte
chiar moartea sa, când întrebarea cu adevărat tragică
a scriitorilor români, atunci, (evident, a unora, dar
cei mai importanţi!) era: „Ce ne facem fără Preda?”
Aceasta-i menirea unui mare scriitor. Acelaşi
sentiment îl au şi prietenii lui Mihai Cimpoi,
scriitorii, care l-au recunoscut Preşedinte al Uniunii
Scriitorilor de la Chişinău mulţi ani. Ei au nevoie de
Mihai Cimpoi, iar Mihai Cimpoi are nevoie de ei.
Altfel, el este prezent în mai toate oraşele
României unde are loc vreo întâmplare literară; în
oraşe mari sau mai mici. Nu contează; eveniment
cultural să fie.
Mihai Cimpoi este însă şi un prieten de
calitate. Am tot repetat-o. După evenimentele din
decembrie 1989 cea mai gravă mutaţie s-a produs
în domeniul relaţiilor inter-umane. Prietenii, ce
păreau de-o viaţă, s-au spulberat într-o clipă, cu
grave consecinţe, nu numai
pe planul psiho-afectiv, ci
şi socio-politic. N-am prea
evoluat până astăzi, cum
credeam, şi datorită acestui
fapt. Eu însumi am avut
astfel de experienţe, dar toate
acestea le-am răzbunat şi
prin relaţia cu Mihai Cimpoi.
Nu m-am văzut prea des,
nici de câte ori aş/am fi dorit,
dar l-am simţit tot timpul
aproape.
Eram în biroul regretatului
prieten comun, Ion Chiric,
când îşi face apariţia masiv
şi exuberant pe uşă Mihai
Cimpoi. Cu ştiutul său râs
hâtru, calm, moldovenesc
ne-a spus: „Prieteni! Sunt
Mihai Cimpoi
cu câţiva mari artişti de la
Chişinău şi murim de foame. Doar nu veţi asista
indiferenţi la o asemenea tragedie!”.
„Ne-am îmbrăţişat şi am benchetuit”, după
aceea, la Brăila. Am pus ghilimele pentru că, întradevăr,
orice ospăţ cu Mihai Cimpoi este o bucurie
spirituală în primul rând. Nu conta ce se mânca,
ce se bea etc., mult mai important era ce şi cum
se discuta: totdeauna cu profunzime, cu degetul
pe rană, dar şi cu inteligenţă, adică cu ironia de
rigoare. De aceea, oriunde se află, Mihai Cimpoi
este la el acasă.
Vreau ca în toamnă să revină la Galaţi, la
prestigioasa instituție de cultură - Biblioteca „V.A.
Urechia” - şi să-l sărbătorim aşa cum se cuvine şi
merită, alături de mulţii lui prieteni scriitori.
La mulţi ani Mihai Cimpoi şi la încă alte multe
„poduri de cărţi” care te aşteaptă. Doar ai promis!
37