An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

More documents

Recommendations

Info

An V, nr. 15, iunie 2012 72 AXIS LIBRI Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale Ruptura de nivel ontologic în hermeneutica fenomenologică eliadescă Ivan Ivlampie decan, Universitatea „Dunărea de Jos” Conceptul de ruptură de nivel ontologic apare clar definit în Tratatul de istoria religiilor, carte publicată de Mircea Eliade în anul 1949. Acest tratat ilus trează modul cum o metodă filosofică pusă în valoare în acea vreme este aplicată în ştiinţa religiilor. Este vorba de metoda husserliană, fenomenologia. Capitolele majore ale cărţii sunt consacrate descrierii modului de revelare a sacrului în cadrul comunităţilor şi culturilor umane, din toate epocile istorice. Or, o descriere comprehensivă a sacrului constitue surprinderea acestui fenomen în esenţialitatea sa, adică tocmai ceea ce îşi impune metoda fenomenologică. Dar pentru a întreprinde un demers descriptiv, Mircea Eliade este nevoit în primul capitol ,,Aproximări: Structura şi morfologia sacrului” să-şi prepare conceptele, instrumentele cu care va opera în dezvoltarea simfoniei tratatului de istoria religiilor. De la bun început, filosoful şi istoricul religiilor atrage atenţia că fenomenul religios este definit în contextul opoziţiei dintre sacru şi profan. Dificultăţile intervin atunci când trebuie delimitată doar sfera noţiunii de sacru, dar nu şi în cazul definirii vieţii laice. Ce este, aşadar, sacrul devine întrebarea fundamentală a lui Micea Eliade înainte de a opera descrierea modului de manifestare a sacrului în istorie. Înainte de toate, autorul constată că hierofaniile au cunoscut o proiecţie mentală cvasitotală: ,,În definitiv, noi nu ştim dacă există ceva obiect, gest, funcţie fiziologică, fiinţe sau joc etc. care să nu fi fost vreodată transfigurat în hierofanie, undeva, în cursul istoriei umanităţii” (Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 30). Apoi, el constată mai pronunţat că în cadrul dihotomiei sacru-profan orice aspect profan poate deveni hierofanie. Această virtute a unui obiect de a revela ,,altceva” decât pe sine are ca rezultat izolarea sa de lumea profană: ,,o hierofanie scrie Mircea Eliade presupune o alegere, o detaşare netă a obiectului hierofanic, în raport cu restul înconjurător” (p. 32). În concluzie, faptul că un obiect profan revelează ,,altceva”, trimite la ceva de dincolo de el, ridică întrebarea sensului acestui ,,expedient”. Cu această întrebare pătrundem în miezul, inima sacrului, în înţelegerea ,,rupturii de nivel ontologic” şi, de asemenea, a demersului metodologic din Tratat. Faţă de lucrurile profane nu putem avea decât o atitudine neutră din punct de vedere religios, le integrăm în universul lor funcţional. În schimb, un ,,obiect consacrat” devine kratofanie o manifestare a forţei, de temut, şi în acelaşi timp de venerat. Nu ne temem de aspectele profane ale vieţii, după cum nici nu le venerăm. Faţă de obiectul ,,sacru” manifestăm, însă, şi veneraţie şi sacrilegiu (pângărire): ,,Ceea ce este ‹‹pângărit›› şi deci ‹‹consacrat››, se deosebeşte, ca regim ontologic de tot ceea ce aparţine sferei profane” (p. 33). După Mircea Eliade, în sfera experienţei religioase intră hierofaniile, kratofaniile, dar şi obiectele pângărite. În acest context, instrumentalizând cuvântul polinezian tabu, care semnifică izolare, ,,interzicere”, datorate primejdiei contactului cu obiectul în cauză, Mircea Eliade ne conduce în esenţa înţelesului noţiunii de sacru: ,,În general, este sau devine tabu orice obiect, acţiune sau persoană care posedă, în virtutea modului său de viaţă, sau dobândeşte printr-o ruptură de nivel ontologic, o forţă de natură mai mult sau mai puţin incertă” (pp. 33-34). Mecanismul tabu-ului, hierofania sau kratofania constituie sensul rupturii de nivel ontologic: un lucru, vegetal, animal, o instituţie, un act etc, sunt extrase din regimul normal de existenţă pentru a deveni Hiero/Krato-fanie. Mircea Eliade nu analizează cauzele acestui salt pe fiecare caz în parte, dar ne indică faptul că această ,,izolare”, cu sensul de a semnifica ,,altceva”, e răspunsul comunităţilor la faptul că lucrul rupt de nivelul lui ontologic a devenit kratofanic: de temut şi de venerat, iar spre final pângărit. Insolitul, extraordinarul, imensitatea cosmică pot fi cauze care scot un lucru din registrul lui ontologic. O asemenea înţelegere a dialecticii sacrului ca încorporare prin ruptură de nivel ontologic în indefinite obiecte, mituri sau simboluri îi serveşte lui Mircea Eliade drept instrument metodologic al descrierii hierofaniilor pe diferite categorii şi care devin capitole ale Tratatului.
AXIS LIBRI An V, nr. 15, iunie 2012 Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale Firea românească de la Eminescu la Caragiale Ionel Necula profesor, scriitor Un mare scriitor, un scriitor care se respectă – pe sine, dar şi obârşia etnică din care provine – trebuie să înstructureze în opera sa şi câte ceva din firea neamului din care provine şi pe care îl reprezintă. Cine, citind Tolstoi sau Dostoievski, nu rămâne surprins de imaginea mujicului rus, cu tectonica sa vulcanică, sau cu reacţiile lui spontane şi imprevizibile? Cine, citind Balzac şi savuroasa lui comedie umană, nu-şi face o idee despre versatilitatea şi frivolitatea societăţii franceze, formată spiritual în galanteria salonului francez, cu regulile lui exacte şi cu haloul unei civilităţi teatrale, emblematice? Şi la fel putem spune despre literatura plăsmuită în cadrele etniei germane, britanice, sau din ţările Americii Latine. Mutantis-mutandis, dac-ar fi să operăm cu aceleaşi criterii şi asupra literaturii româneşti, vom vedea că şi la noi, marii scriitori – Eminescu Sadoveanu, Caragiale, Rebreanu – răsfrâng în plăsmuirile lor cam toate caracteristicile firii româneşti. Nu l-am inclus în această enumerare pe Creangă, pentru că ilustrul povestitor humuleştean este el însuşi un prototip al eposului românesc. Dar, vorbind despre firea românească şi despre modul de fiinţare românesc, se poate face o paralelă între Eminescu şi Caragiale? De vreme ce subîntind aceeaşi realitate etnică, e firesc să identificăm în scrierile lor similitudini şi nepotriviri. Specificul românesc, acelaşi pentru amândoi scriitorii, este abordat nu doar din unghiuri diferite, dar şi cu mijloace diferite. Să ne înţelegem. Toată filosofia românească este marcată de obsesia specificului românesc, dar fenomenul a fost investigat din două perspective atât de diferite că s-au coagulat deja două direcţii de abordare antitetice. Fiecare etnie se caracterizează printr-un buchet de caracteristici şi distincţii, care îl defineşte şi-i configurează o anumită imagine. Dar tocmai aici este problema. Unii au investigat – cu acribie, cu rigoare şi cu obstinaţie – trăsăturile negative din firea românească, alţii, dimpotrivă, s-au aplecat, cu precădere, asupra distincţiilor sale negative. În felul acesta, s-au configurat deja două coloane de gânditori. Din prima linie, să-i zicem a cârcotaşilor, fac parte acei gânditori care insistă asupra trăsăturilor negative din firea românească, şi includem în această grupare pe Cantemir care nu găsea în ansamblul firii româneşti decât omenia şi religiozitatea, dar şi pe Pompiliu Eliade, C. Rădulescu-Motru şi Cioran, iar din seria celor ce accentuează asupra particularităţilor pozitive îi putem indica pe Eminescu, Blaga şi Noica. Nu-i greu de observat că oricât de cuprinzătoare ni s-ar părea această distincţie, nu cuprinde întreaga realitate românească. Rămân neîncadraţi, deci în afara dihotomiei propuse, o întreagă tipologie care nu se regăseşte în cele două direcţii antitetice propuse. Românul nu se caracterizează numai prin vicii şi virtuţi, el mai poate fi: hâtru, pehlivan, balivernic, băşcălios, pezevenchi, zeflemist – pentru care modalitatea ironiei, a persiflării, a satirei este mult mai potrivită pentru descifrarea specificului românesc, așa cum s-a coagulat de la Cantemir şi până în zilele noastre. Logic vorbind, terţiul în cazul acesta nu mai este exclus, ci inclus. Pe acest loc rămas neîmplinit de alţi scriitori, printre care Alecsandri cu vodevilurile sale, s-a pliat zeflemeaua lui Caragiale. N-a făcut teorie şi nici declaraţii mărturisitoare, dar imaginea românului, aşa cum rezultă din scrierile sale, este total diferită de cea asumată de Eminescu. De unde autorul Luceafărului furnizează o imagine hiperionică a românului, Caragiale îl integrează în tagma Miticilor şi-l plasează pe traseul dintre berărie şi Union. Nu ne-am propus să reiterăm demersul lui Laurenţiu Ulici, dar subliniem apăsat că imaginea eminesciană a românului, cu calităţile 73
Page 2 and 3:
An V, nr. 15, iunie 2012 2012 - Anu
Page 4 and 5:
An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 6 and 7:
Page 8 and 9:
Page 10 and 11:
Page 12 and 13:
Page 14 and 15:
Page 16 and 17:
Page 18 and 19:
Page 20 and 21:
Page 22 and 23:
Page 24 and 25: An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 66 and 67: An V, nr. 15, iunie 2012 64 AXIS LI
show all

An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?