An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Curier juridic • Curier juridic • Curier juridic • Curier juridic
Caracteristicile infracţiunilor de fals
Laurenţiu Onosă
avocat, Baroul Galați
Infracţiunile de fals,
privite în general, se
referă la o deformare, o
denaturare a unei realităţi.
Prin „fals”, în sens larg,
înţelegem orice alterare a
adevărului, iar aceste fapte
de alterare sunt dintre cele
mai numeroase şi cele mai
variate. Legiuitorul a înţeles
să incrimineze acele fapte
antisociale care aduc atingere
valorilor ocrotite de lege, fapte
care prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, iar
în funcţie de aceste criterii
legiuitorul a dozat şi limitele pedepselor aplicate, ca urmare
a nerespectării de către cetăţeni a unei conduite normale
de convieţuire socială. Din punct de vedere al valorilor
sociale ocrotite de lege, unele dintre faptele de fals au fost
incluse în categoria de infracţiuni contra patrimoniului
(înşelăciunea) sau în categoria infracţiunilor contra
persoanei (calomnia, seducţia), altele în categoria
infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei
(denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă) sau în
categoria infracţiunilor care privesc anumite activităţi
economice (înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea cu
privire la calitatea mărfurilor).
Sub denumirea generică de fals, legiuitorul a creat
în cuprinsul Codului penal o categorie distinctă de
infracţiuni care se manifestă printr-o alterare a adevărului
cu privire la anumite valori sociale protejate de lege:
emisiuni monetare, timbre sau alte valori, instrumente
de autentificare sau de marcare, înscrisuri care au ca scop
constatarea şi dovedirea adevărului, indiferent dacă aceste
înscrisuri sunt autentice sau sub semnătură privată.
De-a lungul timpului, acest gen de infracţiuni a
cunoscut o evoluţie sinuoasă: în antichitate şi evul mediu
era suficient ca o anumită persoană cu o poziţie însemnată
în societate să facă o afirmaţie de fals împotriva unei alte
persoane, afirmaţie care nu era necesar şi suficient să fie
probată, întrucât „nu se punea la îndoială” credibilitatea
celor afirmate. Poziţia de forţă manifestată de cel care
afirma săvârşirea unei infracţiuni de fals era dintre
cele mai diverse: magistratul în perioada Romei antice,
preotul în perioada medievală, mai ales a inchiziţiei etc.
Odată cu evoluţia tehnico-ştiinţifică a societăţii, acest
gen de infracţiuni a fost combătut de ceea ce specialiştii
numesc dovada contrarie.
Azi constatăm că acest gen de infracţiuni este dedicat,
în special, unor anumite categorii sociale: a semenilor
noştri care au urmat cursurile mai multor instituţii de
învăţământ. Această categorie de infractori şcoliţi se
deosebeşte clar de cea a infractorilor neşcoliţi prin faptul
că primii, din punct de vedere psihologic, se caracterizează
prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie,
aspecte care îi conferă o inteligenţă delictuală.
În anul 1939 criminologul american Edwin
Sutherland atribuie acestei categorii de infractori
denumirea de „criminalitatea gulerelor albe”. Potrivit
studiilor autorului, această categorie de infractori este
alcătuită din persoane respectabile, cu statut social înalt.
Infractorul îşi alege victima cu mare atenţie, efectuând
studii amănunţite şi notându-şi toate particularităţile
din activitatea victimei. Relaţiile sociale care se bazează
pe încredere sunt grav vătămate în acest sens, iar
primele victime sunt persoane juridice, întrucât ele dau
populaţiei o garanţie a valorilor sociale; ca exemplu ne
referim la infracţiuni de falsificare de monedă, timbre
sau alte valori, bilete de transport, acte oficiale etc.
Tarele epocii închinate Zeului BAN, coroborate cu
frustrarea unuia sau a mai multor angajaţi ai unei instituţii
prin alocarea unei retribuţii mai puţin avantajoase,
condiţiile economico-sociale care impun anumite privaţiuni
financiare, precum şi sistemul de încredere pe care îl
manifestă societatea ca urmare a garanţiei corectitudinii
actelor oficiale emise în timp de instituţia în sine, creează
premisele unei propice cariere infracţionale.
În acest caz, prin alterarea conţinutului unor
înscrisuri oficiale care produc anumite consecinţe
juridice (alterarea înscrisului fiind totală sau parţială),
infractorul urmăreşte o creştere a patrimoniului său
prin diminuarea patrimoniului instituţiei respective,
patrimoniu care este constituit din fonduri publice.
Falsificarea înscrisurilor oficiale, privită ca modus
opperandi, este mijlocul (scopul) prin care individul sau
indivizii îşi duc la îndeplinire „planul de compensare”
al privaţiunilor financiare, „plan” care atestă o profundă
frustrare socială şi o inadaptare la cerinţele comunităţii
cu privire la o dezvoltare normală a relaţiilor sociale.
În această situaţie putem discuta despre o singură
persoană care îşi planifică întreaga activitate cu o
precizie demnă de invidiat, sau despre un grup de
persoane (participaţia penală fiind posibilă sub forma
coautoratului, a instigării sau complicităţii), grup în
care una dintre ele este „creierul”, calculând cu precizie
de ceas elveţian orice activitate a grupului, precum şi a
fiecărui membru din grup, stabilind cât se poate de clar
ce activităţi efectuează fiecare membru al grupului, dar
şi activităţile conjugate.
„Creierul” grupului privit separat este un geniu în
activitatea sa care însă îşi manifestă întreaga inteligenţă
în scop distructiv al relaţiilor sociale, destabilizând
factorul de încredere socială.
Latura subiectivă a acestui gen de infracţiuni este dată
de atitudinea autorului (autorilor), prin aceea că faptele
se săvârşesc numai cu intenţie directă sau indirectă, iar
activitatea infracţională este susceptibilă de desfăşurare
în timp. Actele premergătoare de procurare de date şi
informaţii necesare săvârşirii actelor materiale îmbracă
forma tentativei care este sancţionată de lege.
Cunoaşterea acestui gen de acţiuni şi manifestări, fie
sub aspect general, fie sub aspect particular-profesional,
constituie un mijloc de combatere şi de descurajare a
acestui flagel social, tocmai pentru ca relaţiile sociale
bazate pe încredere şi respect să îşi continue traseul de
normalitate, iar aceste fapte să nu constituie un modus
vivendi, ci să fie fapte cu caracter izolat.
79