An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Biblio-Breviar • Biblio-Breviar • Biblio-Breviar • Biblio-Breviar
trei genuri ale acesteia: monumental, de anticariat factologice şi colecţionarea a tot ce a existat cândva.
şi critic. În primul sens, omul se adresează la istorie Pasiunea aceasta devine cu timpul oarbă, încât se
ca fiinţă activă, avântată; în cel de-al doilea, ca fiinţă produce o îngustare a orizontului, însoţită de pierderea
ocrotitoare şi veneratoare; în cel de-al treilea, ca viziunii de ansamblu şi, mai ales, de pierderea simţului
fiinţă care pătimeşte şi are nevoie de eliberare. proporţiilor (el încetează să delimiteze lucrurile
Istoria monumentală, zice Nietzsche, aparţine reprezentative de cele ce nu au vreo semnificaţie). „El
mai ales omului dornic de afirmare, omului puternic este ca un copac, spune filosoful, care mai mult îşi simte
care are nevoie de modele, de învăţători şi de rădăcinile decât le vede, iar puterea acestui sentiment e
consolatori şi nu-i poate afla printre contemporanii comensurabilă pentru el cu măreţia şi cu forţa cetinii.
săi. Ea este ca o şcoală care formează conducători şi Despre pădurea înconjurătoare acest copac ştie numai
în acelaşi timp un mentor care ne ajută să înfruntăm ceea ce îl ajută sau îl împiedică să crească. Când acest
cu bărbăţie nestatornicia fericirii, amintindu-ne de copac se dezvoltă în mod exuberant, el înăbuşă celelalte
nefericirile altora. Ea se îndreaptă numai spre ceea metode de studiere a trecutului. O astfel de istorie este
ce este tipic, demn de imitat. Măreţia, în contextul capabilă, în cel mai bun caz, să conserve viaţa, dar nu
ei, trebuie să fie ceva neschimbat, etern, drept care să o genereze”.
ea ignorează cauzele şi alege doar efectele, devenind Tocmai din această cauză omul are nevoie
astfel „o colecţie de efecte în sine”. Arhitectura şi uneori de un al treilea gen de istorie, de cel critic.
arta monumentală au, în acest sens, un impact „Din când în când omul trebuie să manifeste
educativ efectiv. Cât priveşte istoriografia de acest capacitatea de a demola trecutul pentru a avea
gen, ea recurge adeseori la idealizare şi chiar la posibilitatea de a trăi mai departe”. El îşi poate
ficţiune, încât este aproape imposibil să tragi o linie atinge acest scop „chemând trecutul la judecata
de demarcaţie între trecutul monumental şi mit. istoriei”. Această judecată însă este îndreptăţită
Dar pericolul cel mai mare al ei, generat de excesul numai atunci când se face în numele vieţii. Dar
de zel al său, este acela al fanatismului. Mai ales şi atunci ea comportă un pericol evident prin
atunci când un astfel de sentiment istoric „afectează faptul că este dificil să intuieşti momentul când un
minţile unor egoişti dotaţi sau ale unor răufăcători asemenea „proces” este necesar. Or, fiind un rod al
visători”. Se declanşează, pe această bază, următorul generaţiilor anterioare, noi suntem în acelaşi timp
mecanism: eternul, neschimbătorul promovat de şi produse ale rătăcirilor, pasiunilor, greşelilor,
naturile active, făuritoare devin o provocare pentru chiar ale crimelor acelora. Chiar condamnând
naturile slabe, pasive care nu au decât interesul de aceste metehne ale trecutului şi declinându-ne de
a trăi aici şi acum şi dezaprobă orientarea spre cele ele, noi nu putem înlătura faptul că suntem legaţi
veşnice în favoarea viului actual, consecinţele acestei de ele prin obârşie. În cel mai bun caz, am ajunge
contradicţii fiind revoluţiile, războaiele, nimicirea la un conflict între calităţile ce le-am moştenit şi
conducătorilor, distrugerea împărăţiilor, ţărilor; acelea pe care ni le-am dori, ne -am strădui să ne
şi toate acestea se circumscriu principiului istoriei cultivăm deprinderi şi instincte noi, dar nici prin
monumentale al efectelor fără cauze suficiente. aceasta pericolul nu va fi depăşit. Pentru că, în
„Întotdeauna, scrie Nietzsche, naturile creatoare primul rînd, o a doua natură ce ne-am crea-o ar fi
sunt marginalizate ori înlăturate de cei care au fost iminent mai slabă decât prima, iar, în al doilea rând,
numai spectatori şi nu au pus umărul la făurire”. e foarte greu să găseşti limita potrivită în negarea
Depersonalizarea, umilinţa, sclavia ideologică, trecutului. Tăind în ceea ce a fost, s-ar putea să
despotismul sunt fructele fanatismului.
tăiem şi în ceea ce este, devenind astfel nihilişti şi
Istoria „de anticariat” aparţine omului ca fiinţă pierzând orientarea în timp şi spaţiu.
care ocroteşte şi venerează trecutul, care îşi îndreaptă Este incontestabil faptul că toate aceste trei genuri
privirile spre originile sale şi prin atitudinea sa de istorie sunt necesare pentru viaţă. Problema însă
evlavioasă, ca şi cum şi-ar exprima recunoştinţa constă în a găsi acel simţ al măsurii care să permită
(înţeleasă ca datorie) pentru însuşi faptul existenţei folosirea lor fără a crea careva pericole existenţiale.
sale. Sufletul conservator şi pios al acestui om ca şi Nietzsche a făcut deducţiile sale bazându-se pe
cum ar transmigra în lucruri şi s-ar cuibări în ele. studierea sufletului german. Şi găseşte în acesta
Pronumele „eu” este înlocuit la el de „noi”, iar cu multă lipsă de măsură. Situaţia aceasta, judecând
ajutorul acestui „noi” el se înalţă deasupra trecătoarei numai după referinţele bibliografice făcute de filosof,
şi enigmaticei existenţe individuale şi se redă sieşi prin s-a răsfrânt şi asupra conţinutului universului cărţii
geniul casei, oraşului, neamului. Dragostea pentru nemţeşti. Ori mai curând, s-a răsfrânt, s-a oglindit
părinţi, pentru strămoşii concreţi, pentru baştină etc., nu asupra, ci în acest univers.
îi va trezi o pasiune neostoită pentru adunarea datelor
(Va urma)
3